de atâtea lucruri frumoase, dar n-a reuşit niciodată să găsească încrederea de care avea atâta nevoie. Mereu zicea: „Trebuie să fac aşa, trebuie să mă schimb aici…” Până în ultimul moment. Bietul Kizuki!

  — Totuşi, dacă el mi-a arătat doar părţile bune, înseamnă că a reuşit într-un fel. Eu nu i-am cunoscut decât această faţă.

  Naoko zâmbi.

  — Ce mult s-ar bucura dacă ar auzi asemenea cuvinte. Ai fost unicul lui prieten adevărat.

  — Şi Kizuki a fost singurul meu prieten, am spus. N-a mai existat nimeni în viaţa mea, nici înaintea lui, nici după el, pe care să-l fi putut considera prieten.

  — De aceea îmi plăcea să fiu cu voi amândoi. Nu-i vedeam decât calităţile. Eram foarte relaxată şi nu mă mai îngrijora nimic atunci când eram toţi trei. Erau momentele mele cele mai fericite, cu toate că nu prea îmi dau seama cum te simţeai tu atunci.

  — Iar eu mă întrebam mereu cum priveşti tu situaţia, am zis eu, dând uşor din cap.

  — Problema este că o situaţie ca aceea nu avea cum să dureze la nesfârşit. Asemenea cerculeţe perfecte nu se pot menţine o veşnicie. Kizuki ştia lucrul acesta, îl ştiam şi eu, îl ştiai şi tu, nu-i aşa?

  Am dat din cap.

  — Ca să mărturisesc cinstit, continuă Naoko, îmi plăceau şi părţile lui slabe, îmi plăceau la fel de mult ca şi cele bune. Nu era deloc rău şi meschin. Era slab şi atâta tot. Am încercat să-l conving de lucrul acesta, dar nu m-a crezut. A zis că îl consideram astfel pentru că ne cunoşteam de când aveam trei ani, că îl ştiam prea bine şi că nu eram capabilă să fac vreo deosebire între ce e bun şi ce e rău. Orice-mi spunea, nu mă deranja. Eu l-am iubit tot timpul şi nu m-a interesat niciodată altcineva.

  Naoko m-a privit cu un zâmbet trist.

  — Şi relaţia dintre noi a fost cam neobişnuită. Aveam senzaţia că suntem legaţi fizic şi dacă se întâmpla să ne despartă ceva, parcă acţiona imediat o forţă gravitaţională care ne unea. Apropierea fizică dintre noi mi s-a părut cel mai normal lucru din lume. Nu a fost nimic deliberat. Ne-am sărutat prima oară la vârsta de doisprezece ani şi am început să ne pipăim la treisprezece. Mergeam în camera lui sau venea el la mine şi îi provocam orgasmul cu mâinile. Nu mi-a dat niciodată prin minte că suntem precoci. Consideram că ceea ce făceam noi era un lucru cât se poate de firesc. Dacă voia să se joace cu sânii sau cu vaginul, nu mă deranja deloc, iar dacă voia să ejaculeze, îl ajutam cu cea mai mare nonşalanţă. Cred că am fi fost amândoi miraţi sau ne-am fi înfuriat dacă ne-ar fi reproşat cineva că nu e bine ceea ce facem, pentru că noi consideram că e bine. Făceam exact ceea ce gândeam noi că trebuie făcut. Ne cunoşteam trupurile reciproc, până în cele mai ascunse colţişoare, de parcă am fi fost unul. Nu am mers mai departe de atât, pentru că îmi era totuşi teamă să nu rămân însărcinată şi nu ştiam ce măsuri de contracepţie să iau. Aşa am crescut eu împreună cu Kizuki, mereu nedespărţiţi şi nu am cunoscut nici complexităţile vieţii sexuale, dar nici frustrările pubertăţii. După cum ţi-am spus şi adineauri, eram complet deschişi unul faţă de celălalt în ceea ce priveşte sexul. Înţelegi ce vreau să spun?

  — Cred că da.

  — Nu suportam să stăm unul fără celălalt. Dacă ar fi trăit Kizuki, sunt sigură că am fi fost tot împreună, că ne-am fi iubit şi am fi devenit, treptat, nefericiţi.

  — De ce nefericiţi?

  Naoko îşi trecu degetele prin păr de câteva ori. Îşi scosese agrafa şi părul îi cădea pe faţă când îşi pleca fruntea.

  — Pentru că ar fi trebuit să restituim lumii ceea ce îi datoram, spuse Naoko, ridicând ochii şi privindu-mă. Nu dusesem o existenţă obişnuită şi nici n-am plătit pentru asta la momentul potrivit. Probabil că ar fi venit scadenţa. De aceea a murit Kizuki aşa cum a murit şi de aceea mă aflu eu aici. Am fost ca doi copii care au trăit, goi, pe o insulă pustie: când ne era foame, culegeam o banană; când ne simţeam singuri, ne aruncam unul în braţele celuilalt şi dormeam liniştiţi. Or, aşa ceva nu durează o veşnicie. Ne-am maturizat repede şi trebuia să intrăm în societate şi de aceea tu ai fost atât de important pentru noi. Tu erai legătura noastră cu lumea din afară şi noi încercam, prin tine, să ne adaptăm cât puteam mai bine. Până la urmă, n-a mers…

  Am dat din cap.

  — Nu vreau totuşi să crezi că ne foloseam de tine. Kizuki chiar a ţinut la tine foarte mult, dar aşa s-a întâmplat ca tu să fii legătura noastră cu exteriorul. Şi încă mai eşti. Kizuki e mort, dar tu însemni pentru mine acelaşi lucru ca şi pe vremuri: inelul de legătură cu lumea de afară. Aşa cum te-a iubit Kizuki, te iubesc şi eu. N-am avut nici cea mai mică intenţie să te jignim vreodată, dar probabil că am făcut-o. Nu ne-a trecut niciodată prin cap că s-ar putea întâmpla aşa ceva.

  Naoko îşi plecă iar privirile şi tăcu.

  — N-ai vrea o ceaşcă de cacao? a întrebat Reiko.

  — Bună idee, spuse Naoko.

  — Dacă nu vă deranjează, eu aş bea nişte coniac din rucsac.

  — A, nu ne deranjează, spuse Reiko. Îmi dai şi mie un pic?

  — Bineînţeles, am spus, râzând.

  Reiko a adus două păhărele şi am dat noroc. A plecat apoi în bucătărie ca să pregătească cacaua.

  — N-am putea vorbi despre ceva mai vesel? a întrebat Naoko.

  Nu prea aveam nimic vesel la îndemână. Mă gândeam că ar fi fost bine să-l am pe Cavalerist prin preajmă şi atunci aş fi