unităţilor de gherilă antijaponeze, dar acestea se desfăşurau doar în interior şi pericolul cel mare trecuse oricum. Puternicei Armate Kwantung nu-i rămăsese decât să facă ordine în noul stat marionetă, Manchuko, şi să fie cu ochii pe zona din nord.

  Oricât ar fi fost de liniştită situaţia, la urma urmei războiul nu se terminase, aşa că manevrele continuau. Din fericire nu a trebuit să particip nici la acelea. Condiţiile în care se desfăşurau erau îngrozitoare, deoarece temperatura scădea uneori sub patruzeci sau cincizeci de grade. Dacă nu erai atent, riscai sa mori în orice clipă. La fiecare manevră erau internaţi în spitale cel puţin o sută de soldaţi cu degerături, iar alţii trimişi m staţiune la tratament. Hsin Chin nu era un oraş mare, dar destul de exotic şi dacă voiai să te distrezi, ţi se ofereau suficiente ocazii. Ofiţerii tineri şi necăsătoriţi locuiau de obicei pensiuni şi nu în barăci, aşa că mie mi se părea că-mi c°ntinuam cumva viaţa de student. Traiul era destul de lejer

  şi dacă ar fi fost aşa până la capăt, nu aş fi avut de ce mă plânge de viaţa de militar.

  Era însă o pace înşelătoare. Dincolo de cercul nostru luminos se dădea o bătălie feroce şi majoritatea japonezilor – oricum cei care mai aveau creier – şi-au dat seama că războiul cu China se va transforma într-o mocirlă din care nu mai aveau cum să iasă. Indiferent câte bătălii locale am fi câştigat, Japonia nu avea cum să continue ocuparea uriaşului monstru – China. Era la mintea cocosului! Pe măsură ce lupta se desfăşura, numărul morţilor şi răniţilor creştea uluitor. Relaţiile cu America mergeau din ce în ce mai prost şi chiar şi în Japonia, umbrele războiului făceau ravagii. Anii 1937 şi 1938 au fost cumplit de întunecaţi, dar pentru unul ca mine, care trăia lejer în Hsin Chin, războiul nu însemna pe atunci mare lucru. Beam şi chefuiam noapte de noapte şi vizitam din când în când cafenelele cu rusoaice.

  Într-o bună zi de la sfârşitul lui aprilie 1938, m-a chemat un ofiţer superior din Statul Major şi mi-a prezentat un bărbat în haine civile, pe nume Yamamoto. Era destul de scund, cu părul scurt şi cu mustaţă. Cred că avea în jur de treizeci şi cinci de ani. La ceafă i se vedea o cicatrice de la o tăietură. Ofiţerul mi-a spus că domnul Yamamoto era civil şi că fusese angajat de armată să studieze obiceiurile mongolilor care locuiesc în Manchuko. De acolo urma să plece în stepa Hulun Nur, de lângă hotarul mongol, şi noi îi furnizam o escortă militară, iar eu trebuia să fac parte din detaşamentul respectiv. N-am crezut o iotă din ce mi-a spus. Chiar dacă Yamamoto purta haine civile, se vedea de la o poştă că era militar – după privire şi după felul cum vorbea, în opinia mea, era ofiţer superior din serviciile secrete şi se afla într-o misiune care necesita ascunderea adevăratei identităţi. Simţeam că pluteşte în aer o tensiune de rău augur.

  Am fost desemnaţi trei soldaţi să-l însoţim pe Yamamoto -cam puţini pentru o escortă atât de importantă. Probabil că dacă ar fi fost aleşi mai mulţi, ar fi atras atenţia trupelor din; Mongolia Exterioară desfăşurate la graniţă. La prima vederi s-ar fi părut că această misiune delicată fusese încredinţaţi unor persoane alese cu foarte multă grijă, dar adevărul era totul altul. Eu eram singurul ofiţer, dar fără pic de experienţi pe front. Unicul capabil să lupte în caz de nevoie era un sergeni pe nume Hamano. Îl cunoşteam bine – fusese trimis să ajul la Cartierul General. Era un bărbat foarte tenace, care îşi croise singur drum în viaţă şi ajunsese subofiţer, distingându-se în războiul din China. Era solid şi curajos şi ştiam că putem conta pe el în caz de nevoie. N-aveam însă nici cea mai vagă idee de ce l-au băgat şi pe caporalul Honda în grupul nostru. Şi d – ca şi mine – abia sosise de acasă şi nu avea nici un pic de experienţă. Era blând şi liniştit, dar mie nu mi se părea că ar fi fost în stare să lupte dacă ar fi trebuit. Aparţinea totuşi Diviziei a 7-a, ceea ce însemna că cei din Statul Major ştiau foarte bine ce om valoros era. Motivele alegerii au ieşit la iveală la mult timp după aceea.

  Eu am fost ales în fruntea escortei, datorită calităţilor mele de topograf specialist în hotarul vestic al statului Manchuko în zona râului Halhân Gol. Trebuia să mă asigur că hărţile noastre erau bune şi cât se poate de detaliate. De fapt, survolasem zona de câteva ori, deci se presupunea că ştiu totul şi urma să garantez reuşita misiunii. A doua mea sarcină a fost să mai adun nişte date topografice din zonă şi să-mi aduc contribuţia la precizia hărţilor. Urmăreau deci să împuşte doi iepuri dintr-un foc. Ca să fiu cinstit, hărţile de la hotarul stepei Hulun Nur cu Mongolia Exterioară pe care le aveam erau primitive, poate doar câteva date adăugate celor făcute pe vremea dinastiei Manchu. Armata Kwantung a inspectat de câteva ori zona după înfiinţarea regatului Manchuko. Voiau să facă hărţi mai exacte, dar zona pe care o aveau de acoperit era de-a dreptul uriaşă, iar partea de vest a Manciuriei este un deşert fără sfârşit. Graniţele naţionale nu înseamnă cine ştie ce într-o sălbăticie nesfârşită ca aceasta. Nomazii mongoli trăiseră acolo mii de ani fără să simtă nevoia hotarelor şi nici măcar nu aveau noţiunea de graniţă.

  Situaţia politică a fost şi ea cauza pentru care s-a întârziat realizarea unor hărţi mai precise, ceea ce însemna că dacă noi ne-am fi văzut de treabă şi am fi făcut o hartă aşa cum vedeam noi situaţia, unilateral, probabil că am fi iscat o dispută la Scară internaţională.

  Atât Uniunea Sovietică, cât şi Mongolia Exterioară ţineau toarte mult ca la hotarul cu Manchuko să nu aibă loc treceri J|egale de frontieră, situaţia fiind deja foarte încordată. Se