răspuns. Eu nu vreau doar să îngrop ceva - vreau să şi regăsesc acel lucru. Şi asta e o problemă. Palestina este populată intensiv de peste cinci mii de ani. Aici s-a adunat cultură peste cultură, aproape orice construcţie stă peste ruinele alteia, fiecare sanctuar adăposteşte un alt sanctuar sub el. Iar priveliştea şi-a schimbat aspectul în mod dramatic în decursul timpului. Nu-i aşa, dacă am lua o hartă a Israelului şi am colora în negru toate locurile despre care ştim că s-a mai săpat acolo - fiecare săpătură arheologică, fiecare casă construită, fiecare stradă despre care ştim - atunci ar rămâne încă multe pete albe. Dar această ţară are două mii de ani zbuciumaţi în spate. În realitate, nu există nici un petic de pământ, despre care putem spune cu siguranţă că în ultimii două mii de ani a rămas neatins. Se uită la toţi pe rând, răspunse privirii sceptice a lui Eisenhardt, zâmbi la gestul aprobator al lui Wilford-Smith şi în cele din urmă se uită la Kaun, care cu greu putea să-şi ascundă dezamăgirea. Apoi adăugă: Cu o singură excepţie.

Eisenhardt observă cum se îngustară ochii industriaşului, devenind ca o fantă. Părea că nu îi plăceau astfel de jocuri retorice sau îi plăceau doar cele pe care le juca el însuşi.

— Şi anume?

— Accentuez încă odată că pentru mine este un joc al gândirii, spuse Goutière. O teorie îndrăzneaţă, nimic mai mult. Deci vă rog să nu mă faceţi răspunzător pentru ce fabulez aici.

— Promit. Deci - la ce loc vă gândiţi?

— L-aş atenţiona pe ipoteticul tânăr că Cupola Stâncii a fost ridicată pe un bloc de stâncă de formă inegală, care măsoară cam treisprezece pe şaptesprezece metri şi de pe care se spune că Mohamed s-ar fi ridicat spre cer. Această stâncă, numită sachrá la musulmani, se compune din rocă primară, iar înainte de asta servea în Templul evreilor ca altar al sacrificiului. Şi pentru ei a fost sfânt, căci era vorba de vârful muntelui Moria, de stânca pe care Dumnezeu a testat supunerea lui Avraam, cerându-i să îl sacrifice pe fiul său, Isaac.

Pentru o clipă domni o linişte consternată.

Kaun înghiţi jenat.

— Doar nu vorbiţi serios.

— Singurul loc, explică Goutière neimpresionat, despre care putem spune cu deplină siguranţă că a rămas neatins în ultimii două mii de ani este această stâncă, cea mai sfântă dintre toate, aflată sub Cupola Stâncii.

 

17

Expeditor: Donald__Frey@aus.new.com

Către:John_Kaun@ny.new.com

Message-Id:

4127900.70D00C@nwesrv041.new.com

Subiect: Negocieri Melboume

Mime-Version: 1.0

Tipul conţinutului: text/plain; charset=iso-8859-l

 

John,

Negocierile sunt periclitate în mod serios prin amânarea termenului de miercuri. Am sunat la secretariatul dumneavoastră; Susan Miller mi-a spus că aţi fi în Israel??? Vă rog să mă contactaţi.

Cu cordialitate,

Don

 

Hârtia arăta rău. Stephen simţi cum îl năpădesc sudorile. La naiba din nou! Aşa rău nu arătase nici măcar când o scosese din cutia arheologică şi o aşezase în farfuria metalică. Sau se întâmplase asta acum datorită transportului? Sute de bucăţele cenuşii se fărâmiţaseră pe margini, iar restul arăta aşa de decolorat şi de uscat precum o pulbere, de parcă s-ar fi putut transforma în praf în orice moment.

Aruncă o privire scurtă lui Yehoshuah. Acesta nu păru prea impresionat. Poate era obişnuit cu o astfel de privelişte. Rulourile de papirus nu arătau cu siguranţă mai bine, după ce mucegăiseră câteva mii de ani prin nişte vase de lut.

Dar înainte să înceapă să-şi facă din nou speranţe, Yehoshuah oftă şi mormăi descumpănit:

— Mda...

Fără să explice mai departe ce voia să spună cu aceasta, continuă să facă tot felul de pregătiri, aşeză lupe şi pensete, puse o serie de recipiente de plastic unul lângă altul şi reglă obiectivul camerei, care era înşurubată într-un stativ special, astfel încât se putea fotografia vertical în jos.

Oare ce însemna aceasta? Stephen se uită spre tenculeţul de hârtie amărâtă şi prăfuită, ce se afla în farfuria de tablă deformată şi arăta de parcă nu-i mai rămânea cuiva decât să arunce totul la gunoi. Şi asta probabil din vina sa. Nu era cu nimic mai bun decât omul care incendiase biblioteca din Alexandria.

Era rece în sălile laboratorului, dar Stephen transpira. Aceasta, recunoscu el subit, era frica şi nu mai avusese de ani de zile aşa o frică. Cum putea el să iasă din această încurcătură? Găsise mereu căi pentru a ieşi din situaţii fierbinţi. Mai ales, fusese mereu destul de isteţ să nu ajungă în situaţii delicate. Destul de isteţ să simtă o ameninţare cu mult înainte, să interpreteze corect semnalele de avertizare şi să tragă la timp frâna sau să apuce altă cale.

— Cum arată? reuşi el în sfârşit să întrebe şi vocea sa sună aspră şi noduroasă.

Yehoshuah balansa una din lupele electrice peste masă şi o aprinse. Studie descoperirea minuţios înainte de a răspunde. Lui Stephen i se păru că trecuse o veşnicie.

— Greu de spus. Sunt două hârtii care au fost îndoite odată, apoi băgate una în cealaltă şi apoi îndoite din nou. Uită-te şi tu.

Îi împinse lupa lui Stephen. Mărit arăta totul şi mai îngrozitor - plin de găuri în care hârtia se dizolvase în praf fin, margini franj urate şi fărâmicioase, din care se rupseseră bucăţi mici sau foarte mici.

— Arată de parcă pe foi nu ar fi fost scris nimic, spuse Stephen cu voce stinsă.

— Doar pare aşa.

Judith stătea de cealaltă parte a mesei, pe un scaun invers, cu speteaza în faţă, lipsită de chef, cu capul sprijinit peste mâinile încrucişate. Atunci când Stephen îi oferi lupa, ea o refuză cu un gest al mâinii. Părea să cunoască întregul ambient; probabil că îi ţinuse fratelui său deseori companie aici.

Yehoshuah trase lupa din nou spre el, apucă o pensetă şi trase una din cele mai mici bucăţele de hârtie afară, pentru a o pune într-o ceşcuţă de ceramică.

— Poate aflăm ce fel de hârtie este, spuse el şi scoase câteva sticle cu chimicale de pe raft.

Stephen avu o idee.

— Ai o linie?

— Sigur, în dulapul din faţa ta. Sertarul cel mai de sus. Linia pe care o trase afară era o piesă lucrată solid şi bine, din metal greu şi avea pe una din laturi o