— Ce ai de gând? vru să ştie Yehoshuah.

— Are aproape patru ţoii şi-un sfert lăţime şi... Puse linia cu grijă invers. Cinci ţoii jumate lungime.

— Da, şi?

— Dacă s-ar despături foile, ar fi dublu de lungi şi dublu de late, adică unsprezece pe opt ţoii jumate, spuse Stephen şi aşeză linia deoparte.

— Logic.

Ei nu înţelegeau încă nimic. Şi era cu adevărat impresionant. Stephen se uită la cei doi şi explică:

— Acesta este formatul pe care în mod normal îl are hârtia de scrisori americană.

*

Biserica Semănătorului era mică, aproape doar o capelă şi la fel de neînsemnată după cum arăta. Era sigur că nu avea nimic de-a face cu unul dintre locurile sfinte sau importante în care Ierusalimul era atât de bogat. Numele ei se trăgea din pilda Evangheliei după Marcu, unde se povesteşte cum un semănător pierde o parte din sămânţa pe care o împrăştie pentru că i-o mănâncă păsările, o altă parte o aruncă din greşeală pe pământ stâncos, unde germenii nu pot rezista căldurii soarelui şi o a treia parte se pierde pentru că ajunge sub ciulinii care sufocă sămânţa. Doar o parte din seminţe cade pe pământ roditor, dar acestea sunt cele care se înmulţesc însutit şi care le compensează pe cele pierdute. Dar această parabolă nu a povestit-o cu siguranţă Isus în acest loc, ci în nordul Galileei, probabil în Capernaum. Biserica fusese ridicată acum două sute de ani într-unui dintre cartierele învecinate cu vechiul oraş, pe un loc unde pe vremea lui Isus se aflase un teren agricol sărăcăcios şi de fapt nu ştia nimeni cu adevărat de ce oare exista sau din ce motiv se afla acolo unde se afla.

Naosul, mai curând întunecat şi apăsător, se afla la intersecţia a două străzi mult prea strâmte şi foarte circulate, care erau folosite de localnici ca drumuri ocolitoare atunci când traficul se împotmolea pe străzile principale. Geamurile bisericii erau gri de la praful şi gazele de eşapament şi chiar şi bătaia zilnică a clopotului în turnul mic al bisericii suna prăfuită. Ceea ce oricum nu conta pentru că în acest cartier locuiau între timp cu precădere musulmani.

Seara de Sabat era singura seară în care străzile rămâneau liniştite. Părintele Lukas, un călugăr franciscan care, împreună cu alţi doi fraţi, menţinea în viaţă biserica mică şi amărâtă, îşi făcuse un obicei din a savura aceste rare clipe de linişte. După ce pleca ultimul oaspete al sălii de mese, nu închidea ca de obicei poarta curţii în spatele său, ci se aşeza afară pe pietrele tocite ale cornişei ce înconjura turnul bisericii, fuma singura ţigară pe care şi-o permitea pe săptămână şi pentru scurt timp nu făcea nimic. Asta era ce făceau aici: în fiecare seară ţineau o slujbă pentru cei slabi, bolnavi şi nevoiaşi şi apoi îi hrăneau pe cei flămânzi. Erau mulţi înfometaţi care găseau drumul încoace şi cei mai puţini dintre ei erau catolici. Dar despre asta nu-i întrebau.

Pomana oferită săracilor le aducea aprecierea vecinilor lor musulmani. De exemplu, a cizmarului care avea magazinul exact vizavi de poarta curţii bisericii. Un om credincios, care îşi făcea în fiecare zi toate rugăciunile indicate, în ciuda faptului curios că era obligat să-şi aşeze covorul de rugăciune în direcţia bisericii creştine, care conform unei întâmplări geografice se afla exact între el şi Mecca. Atunci când părintele Lukas se aşeza de Sabat cu ţigara sa afară, el îşi închidea de obicei magazinul şi atunci îl saluta respectuos şi schimbau câteva cuvinte peste drum.

În seara aceea, grilajul de fier era deja lăsat atunci când ieşi părintele Lukas prin poarta lată a curţii. Se lăsase întunericul. Uneori dura foarte mult. Era bine dacă dura aşa mult pentru că cineva avea nevoie să-şi uşureze inima. Astăzi însă, avusese loc o ceartă între doi oaspeţi pe care o aplanaseră cu greu.

Preotul îşi aprinse oftând ţigara şi se sprijini apoi de zidul denivelat al turnului bisericii. Ce zi! În mod normal reuşea să se cufunde total în ceea ce făcea şi să nu-şi pună întrebări legate de sensul lucrurilor. Dar în zile ca acestea apăreau îndoieli, întrebări dureroase şi chinuitoare dacă ce făcea el aici avea de fapt vreun sens şi dacă nu ar fi putut face ceva mai bun cu viaţa sa decât să se alăture unui ordin şi să-şi petreacă zilele cerşind mâncare la supermarketuri, hoteluri şi angrosişti pentru a-i hrăni seara cu ea pe aceşti pierde-vară certăreţi.

Trase din nou din ţigară şi aşteptă ca aceste gânduri să se evapore, aşa cum făceau mereu dacă nu le băga un timp în seamă. Această metodă era bună şi la dureri de cap, şi când avea îndoieli.

Privirea îi căzu pe o siluetă slabă, cu aspect jalnic, care venea obosită, târându-şi picioarele de-a lungul străzii. Automat se gândi ce mai aveau în bucătărie în cazul în care acest bărbat... Avea păr închis la culoare şi un ten închis. Probabil, un palestinian.

— Scuzaţi-mă, strigă palestinianul într-o engleză americană cu accent spaniol, caut o staţie de taxiuri.

Părintele Lukas ridică mâinile cu regret.

— Nu există pe aici, strigă el înapoi.

— La naiba, îi scăpă bărbatului cu părul negru, care apropiindu-se nu mai semăna cu un palestinian. Mai degrabă cu un mexican pe cale să moară de inaniţie. Când văzu roba pe care o purta părintele Lukas, păru că se sperie şi spuse: O, scuzaţi-mă, părinte, nu ştiam că dumneavoastră... că...

Amuţi. Privirea i se plimbă în sus pe zidul de care se sprijinea preotul, văzu deschizătura suportului pe care se sprijinea clopotul şi crucea sus în vârf.

— Asta este o biserică, constată el.

— Nu sunteţi din zonă, nu?

— Nu, nu. Eu vin din Bozeman, Montana. Din Statele Unite ale Americii. Am venit de abia azi-dimineaţă şi sunt prima oară în Ierusalim...

— În seara aceasta nu prea aţi avut noroc. De Sabat e totul închis.

— Oh, ba da, am avut foarte mult noroc. Credeţi-mă, astăzi am fost cel mai norocos om din lume. Trebuie doar să ajung înapoi în tabără, apoi... Nu, cu adevărat. Ştiţi, mâine s-ar putea să trebuiască să plec acasă. A fost