Urmăream cu cel mai viu interes experienţele în care căpitanul Nemo punea o adevărată pasiune. Adesea mă întrebam în ce scop le făcea. Pentru folosul omenirii? Nu prea îmi venea să cred, fiindcă într-o bună zi lucrările aveau să dispară împreună cu el, în fundul cine ştie cărei mări necunoscute! Sau poate că avea de gînd să-mi lase mie rezultatele experienţelor sale? Dar asta ar fi însemnat că ciudata mea călătorie va avea un sfîrşit, şi acest sfîrşit încă nu-l întrezăream.

Oricare i-ar fi fost scopul, căpitanul Nemo îmi împărtăşi unele cifre obţinute de el, prin care se putea stabili raportul de densitate al apei în principalele mări ale globului. Din cîte mi-a arătat, m-am ales cu o învăţătură personală ce n-avea nimic ştiinţific în ea.

În dimineaţa zilei de 15 ianuarie, pe cînd ne plimbam împreună pe punte, căpitanul mă întrebă dacă cunosc diferitele densităţi ale apelor mării. I-am răspuns că nu le cunosc, adăugînd că ştiinţa nu are date precise asupra lor.

— Eu am calculat aceste date şi pot să vă asigur că sînt temeinice, îmi spuse căpitanul Nemo.

— Bine, răspunsei eu, dar Nautilus formează o lume aparte şi secretele savanţilor săi nu ajung pe pămînt.

— Aveţi dreptate, domnule profesor, îmi spuse căpitanul Nemo, după cîteva clipe de tăcere. Nautilus formează o lume aparte. Este tot atît de străin de pămînt, pe cît sînt planetele care întovărăşesc globul pămîntesc în jurul soarelui, şi niciodată nu se vor cunoaşte lucrările savanţilor de pe Saturn sau de pe Jupiter. Cu toate acestea, pentru că soarta a hotărît să ne întîlnim, am să vă împărtăşesc rezultatul experienţelor mele.

— Vă ascult, căpitane.

— După cum ştiţi, domnule profesor, apa mării este mai densă decît apa dulce, însă densitatea ei nu este aceeaşi peste tot. De fapt, dacă reprezentăm prin unu densitatea apei dulci, găsim unu şi douăzeci şi opt de miimi în apele Pacificului, unu şi treizeci de miimi în Mediterana...

«Aşadar, mă gîndii eu, nu se teme să pătrundă şi în Mediterana».

— Unu şi optsprezece miimi în Marea Ionică şi unu şi douăzeci şi nouă miimi în Adriatica, continuă el.

Era limpede că Nautilus nu ocolea mările des străbătute de corăbii, cum sînt cele ale Europei, şi începui să nutresc nădejdea că ne va duce — poate în curînd — spre continente mai civilizate. Mă gîndii la bucuria lui Ned Land cînd va primi o asemenea veste. Timp de mai multe zile ne-am cufundat în experienţe de tot felul asupra gradului de salinitate a apei la diferite adîncimi, asupra încărcării ei electrice, a coloraţiei, a transparenţei; de fiecare dată căpitanul Nemo dădu dovadă de o pricepere deosebită şi se purtă cît se poate de prietenos. Apoi iar nu l-am mai revăzut cîteva zile şi mă simţii din nou singur şi părăsit.

La 16 ianuarie. Nautilus părea că doarme la o adîncime de cîţiva metri. Aparatele electrice nu mai funcţionau şi elicea nemişcată îl lăsa să rătăcească în voia valurilor. Îmi închipuiam că echipajul se îndeletniceşte cu cine ştie ce reparaţii interioare cerute de mecanismul maşinii. Împreună cu Ned Land şi Conseil, am văzut atunci o privelişte neobişnuită. Obloanele salonului erau deschise şi, pentru că farul de pe Nautilus nu era aprins, în mijlocul apei domnea o uşoară întunecime. Cerul posomorit şi acoperit de nori răspîndea o lumină palidă deasupra valurilor.

Priveam apa în care peştii cei mai mari abia se zăreau, ca nişte umbre nedesluşite, cînd dintr-o dată Nautilus se găsi în plină lumină. La început am crezut că a fost aprins farul şi că acesta îşi aruncă razele sale puternice asupra mării. Mi-am dat seama însă că mă înşelam.

Nautilus plutea în mijlocul unui strat fosforescent format din miliarde de mici animale luminoase, care străluceau orbitor din pricina întunericului. Lunecînd pe învelişul metalic al aparatului, ele îşi măreau şi mai mult scînteierea. Prin fişiile de lumină păreau că zvîcnesc fulgere, că se scurg valuri de plumb topit într-un cuptor fierbinte, sau şuvoaie de metal încinse pînă la alb. Datorită luminozităţii neegale, lumina însăşi avea ici, colo pete mai întunecate, în împărăţia aceasta a focului din care părea izgonită orice umbră. Nu! Nu mai erau razele liniştite ale farului! În faţa noastră se vădea o vigoare şi o mişcare cu totul neobişnuită. Simţeai că ai în faţă o lumină vie!

Ne găseam în mijlocul unei îngrămădiri nemărginite de infuzorii pelagice numite «noctiluca miliaris», adevăraţi stropi de gelatină străvezie, cu cîte un tentacul filiform, şi care au putut fi număraţi pînă la douăzeci şi cinci de mii în treizeci centimetri cubi de apă. Lumina lor părea şi mai puternică datorită strălucirii deosebite a meduzelor, asteriilor, aureliilor şi a altor zoofite fosforescente, îmbibate de grăsimea materiilor organice descompuse de apă şi poate şi de mucusul secretat de peşti.

Nautilus pluti timp de cîteva ore prin undele luminoase, şi încîntarea noastră crescu şi mai mult la vederea animalelor marine care spintecau apa ca nişte salamandre. Erau acolo, în mijlocul focului care nu ardea, marsuini iuţi şi fercheşi, părînd nişte clovni neobosiţi ai mării; istioforii, lungi de trei metri, prevestitori ai uraganelor, loveau din cînd în cînd cu botul lor uriaş sticla salonului. Apoi se iviră tot felul de peşti mai mici, balişti, feluriţi scomberozi săritori, nasoni-lupi şi alte cîteva sute de soiuri, care în goana lor brăzdau lumina orbitoare.

Eram fermecaţi de priveliştea cu adevărat uluitoare! Poate că şi unele condiţii atmosferice măreau intensitatea acestui fenomen; poate că la suprafaţa oceanului uraganul era gata să se dezlănţuie. Dar la o adîncime de numai cîţiva metri, Nautilus nu-i simţea mînia şi se legăna încet pe întinderea liniştită a apelor.

Am mers aşa, întîlnind mereu tot alte şi alte minuni! Conseil clasifica zoofitele, articulatele, moluştele şi peştii. Zilele se scurgeau pe nesimţite. Ned, ca de obicei, căuta să facă ceva ca să-şi alunge plictiseala. Ne obişnuiserăm, ca nişte adevăraţi melci, cu cochilia noastră şi pot spune că e cît se poate de uşor să devii un melc perfect.

Viaţa pe care o duceam ni se părea lipsită de griji, firească şi uitasem cu totul