că mai există o altă lume undeva pe uscat, cînd o întîmplare neaşteptată ne reaminti de starea ciudată în care ne aflam. În ziua de 18 ianuarie, Nautilus se găsea la 105° longitudine şi 15º latitudine meridională. Timpul nu făgăduia nimic bun. Marea era mohorîtă şi frămîntată. Dinspre răsărit vîntul sufla cu putere. Barometrul, care de cîteva zile cobora întruna, vestea apropierea furtunii.

Ieşisem pe punte ca să privesc cum măsoară secundul unghiurile orare. Aşteptam să-l aud rostind fraza de fiecare zi. Dar în ziua aceea el pronunţă alte cuvinte, la fel de străine pentru mine. Peste cîteva clipe îl văzui apărînd pe căpitanul Nemo. Cu o lunetă la ochi, el prinse să cerceteze orizontul.

Căpitanul privi neclintit un timp. Apoi, lăsă jos luneta, se întoarse spre secund şi îi spuse ceva. Secundul păru cuprins de o tulburare pe care încerca zadarnic să şi-o stăpînească. Căpitanul Nemo, mai sigur de sine, rămase liniştit. Mi se părea că pune unele întrebări secundului şi că acesta îi răspunde nesigur. Cel puţin atîta am înţeles din tonul şi din gesturile lor. Mă uitai şi eu, cu toată atenţia, spre punctul arătat în zare, dar nu văzui nimic deosebit. Cerul şi marea se uneau într-acolo, formînd o singură linie limpede şi neîntreruptă.

Un timp căpitanul Nemo se plimbă de la un capăt la altul al punţii, fără să mă privească sau poate chiar fără să mă vadă. Pasul îi era sigur, deşi părea poate mai puţin regulat decît de obicei. Uneori se oprea şi, cu braţele încrucişate pe piept, privea marea. Ce putea să caute oare pe întinderea nesfîrşită a valurilor? Doar Nautilus se găsea la o depărtare de cîteva sute de mile de coasta cea mai apropiată!

Secundul îşi reluase luneta şi cerceta cu încăpăţînare orizontul, mergînd de-a lungul punţii şi bătînd din picior, cuprins de-o tulburare ce nu se potrivea deloc cu liniştea şefului său. Dealtfel, misterul acesta avea să se lămurească în curînd, căci, la un ordin al căpitanului Nemo, maşina, mărindu-şi forţa, imprimă elicei o rotaţie mai rapidă.

Deodată secundul se opri şi-i arătă din nou ceva căpitanului, care privi îndeaproape prin lunetă punctul indicat. La rîndul meu, neliniştit de toate aceste taine, coborîi în salon şi luai luneta pe care o foloseam de obicei; apoi, rezemîndu-mă de cuşca felinarului în partea din faţă a punţii, mă pregătii să cercetez cu atenţie toată linia cerului şi apei.

Nici n-am apucat să duc luneta la ochi, cînd cineva mi-o smulse din mîini cu putere. M-am întors. În faţa mea se afla căpitanul Nemo; trăsăturile îi erau atît de schimbate, încît mi se păru cu totul de nerecunoscut. Ochii, strălucind de un foc sumbru, i se ascundeau sub sprîncenele încruntate. Gura îi rînjea, pe jumătate întredeschisă. Trupul înţepenit, pumnii încleştaţi, capul vîrît între umeri dovedeau ura cumplită care îi cuprinsese întreaga făptură. Stătea neclintit. Luneta mea, scăpîndu-i din mînă, i se rostogolise la picioare.

Eu îi stîrnisem oare atîta mînie? Îşi închipuia cumva fiinţa aceasta de neînţeles că am pătruns vreuna din acele taine pe care oaspeţii de pe Nautilus nu trebuiau să le afle?

Nu! Ura aceasta nu i-o pricinuisem eu, pentru că Nemo nici nu mă mai privea măcar; ochii săi rămaseră aţintiţi asupra aceluiaşi punct din zare.

Apoi căpitanul se linişti. Chipul schimonosit de ură i se destinse. După ce schimbă cîteva cuvinte cu secundul în limba lor necunoscută, se întoarse către mine:

— Domnule Aronnax, îmi spuse el cu un ton poruncitor, vă cer să împliniţi unul din angajamentele pe care vi le-aţi luat faţă de mine.

— Despre ce-i vorba, căpitane?

— Trebuie să vă lăsaţi închişi, dumneavoastră şi tovarăşii dumneavoastră, atîta timp cît voi crede eu de cuviinţă.

— Sînteţi stăpîn aici, îi răspunsei privindu-l drept în ochi. Pot, însă, să vă pun o întrebare?

— Nici una, domnule!

Nu-mi rămînea, aşadar, decît să mă supun: orice împotrivire ar fi fost de prisos.

Am coborît în cabină, la Ned şi Conseil, şi le-am adus la cunoştinţă hotărîrea căpitanului. E lesne de închipuit cum a primit canadianul o asemenea ştire. Dealtfel, n-am avut timp să-i dau alte lămuriri. Patru oameni din echipaj ne aşteptau la uşă şi ne-au condus în aceeaşi celulă în care petrecusem prima noapte pe bordul lui Nautilus. Zadarnic încercă Ned să protesteze. Drept orice răspuns, uşa se închise în urma noastră.

— Domnul este atît de bun să-mi spună ce înseamnă toate acestea? mă întrebă Conseil.

Am povestit tovarăşilor mei cele întîmplate. Se mirară tot atît de mult ca şi mine. dar rămaseră la fel de nelămuriţi.

Apoi m-au năpădit gîndurile, în timp ce în minte îmi stăruia ciudata nelinişte a căpitanului Nemo. Îmi era cu neputinţă să leg două idei ca lumea şi-mi făuream tot felul de presupuneri, care mai de care mai nesăbuite, cînd m-au trezit din această caznă a minţii cuvintele lui Ned Land:

— Ia te uită, ni s-a adus mîncarea! Într-adevăr, masa era gata. Căpitanul Nemo se vede că se gîndise la noi în acelaşi timp în care mărise şi viteza lui Nautilus.

Ochii săi rămăseseră aţintiţi asupra orizontului

— Domnul îmi îngăduie să-i dau un sfat? mă întrebă Conseil.

— Desigur, dragul meu.

— Ar fi bine ca domnul să ia masa. Nu-i rău să fim prevăzători, pentru că nu putem şti ce se va mai întîmpla.

— Ai dreptate, Conseil.

— Din nenorocire, spuse Ned Land, nu ne-au adus decît masa obişnuită.

— Prietene Ned, întrebă Conseil, ce-ai fi zis dacă nu ne-ar fi adus nimic?

Cuvintele lui Conseil, atît de îndreptăţite, îl siliră pe Ned Land să nu mai spună nimic.

Ne aşezarăm la masă. Nici unul dintre noi nu avea chef de vorba. Eu am mîncat puţin şi fără poftă. Conseil «se sili», din prudenţă, să nu rămînă flămînd, iar Ned Nand nu lăsă să-i scape nici o îmbucătură. Apoi ne-am ghemuit fiecare în cîte un colţ.

Deodată, lumina se stinse şi ne învălui un întuneric adînc. Ned Land adormi curînd şi, spre marea mea uimire, Conseil căzu şi el într-un somn greu. Tocmai mă întrebam de unde putea veni nevoia aceasta crîncenă de somn, cînd simţii o toropeală greoaie cuprinzîndu-mi creierul. Ochii, pe care mă străduiam să-i ţin deschişi, mi se închideau fără