voie. Eram în prada unei năluciri dureroase. Cu siguranţă că ni se puseseră somnifere în mîncare. Aşadar, închisoarea nu era de ajuns ca să nu descoperim planurile căpitanului Nemo — trebuia să fim şi adormiţi.

Mi s-a părut apoi că aud panourile închizîndu-se. Legănarea uşoară, cauzată de apele mării, încetă. Coborîsem oare din nou în adîncuri ?

Am vrut să mă împotrivesc somnului. Mi-a fost însă cu neputinţă. Respiraţia mi se îngreuna. Simţeam un frig de moarte îngheţîndu-mi mîinile şi picioarele, care îmi încremeniseră. Pleoapele, ca de plumb, mi se închiseră fără voie. Mă zvîrcoleam chinuit de coşmaruri. Apoi nălucirile dispărură şi m-am prăbuşit într-un somn adînc.

 

 

 

 

Capitolul XXIV ÎMPĂRĂŢIA MĂRGEANULUI

 

M-am trezit a doua zi cu capul neobişnuit de limpede. Spre marea mea uimire, mi-am dat seama că nu mai sînt în celulă, ci în cameră, Fără îndoială că şi tovarăşii mei fuseseră duşi, ca şi mine, pe cînd dormeau, în cabina lor. Ceea ce se petrecuse în timpul nopţii avea să rămînă pentru ei ca şi pentru mine o taină, pe care numai întîmplarea ar fi putut să ne-o dezvăluie în viitor.

M-am gîndit atunci să ies din cameră. Eram oare din nou liber, sau mai eram prizonier? Da, liber cu desăvîrşire. Am deschis uşa, am pornit pe culoare şi am urcat scara centrală. Panourile, care în ajun fuseseră închise, erau acum deschise. M-am suit pe punte.

Ned Land şi Conseil mă aşteptau acolo. I-am întrebat despre cele petrecute, dar nu ştiau nimic. Dormiseră un somn greu şi nu-şi mai aminteau nimic, în afară de faptul că, spre mirarea lor, se treziseră în cabină. Cît despre Nautilus, mi s-a părut liniştit şi tainic ca totdeauna. Plutea la suprafaţa valurilor cu o iuţeală potrivită. Pe bord, totul părea neschimbat.

Ned Land cercetă marea cu privirea lui pătrunzătoare. Era pustie. Canadianul nu descoperi nimic nou în zare — nici corăbii, nici pămînt. O briză şuierătoare bătea dinspre asfinţit, şi valurile prelungi, destrămate de vînt, clătinau cu putere vasul.

După ce îşi primeni aerul, Nautilus rămase la o adîncime de aproape 15 metri, în aşa fel încît să poată reveni cu uşurinţă la suprafaţa apei; manevra aceasta, deşi neobişnuită, a fost făcută de mai multe ori în timpul acelei zile de 19 ianuarie. De cîte ori vasul ieşea la suprafaţă, secundul se urca pe punte şi obişnuita frază răsuna pe întreg vaporul.

Căpitanul Nemo nu se arătă deloc. Dintre oamenii de pe vas l-am zărit numai pe nepăsătorul steward, care-mi aduse masa cu aceeaşi punctualitate şi, ca de obicei, fără să scoată o vorbă.

Pe la ora două mă aflam în salon, orînduindu-mi notele în carnet, cînd se deschise uşa şi apăru fără veste căpitanul. Îl salutai. El abia îmi răspunse, fără să-mi spună vreun alt cu vînt. Am început să lucrez din nou, sperînd că poate îmi va da vreo lămurire despre întîmplările din noaptea trecută. Nici gînd! L-am privit. Părea ostenit; somnul nu-i limpezise încă ochii înroşiţi; chipul său vădea o tristeţe adîncă, o mîhnire adevărată. Umbla de ici-colo, se aşeza, se ridica, lua vreo carte la întîmplare şi o lăsa numaidecît, cerceta aparatele fără să-şi facă însemnările obişnuite şi părea că nu poate sta o clipă locului. În sfîrşit, întorcîndu-se spre mine, îmi spuse:

— Sînteţi medic, domnule Aronnax?

Mă aşteptam atît de puţin la întrebarea asta, încît îl privii cîteva clipe fără să răspund.

— Sînteţi medic? mă întrebă el din nou. Mulţi dintre colegii dumneavoastră au studiat şi medicina: Gratiolet, Moquin-Tandon şi alţii.

— Într-adevăr, îi răspunsei eu, sînt doctor şi intern de spital. Înainte de a intra la Muzeu, am practicat cîţiva ani medicina.

— Bine, domnule.

Răspunsul meu se vedea că îl mulţumise pe căpitanul Nemo. Dar neştiind unde vrea să ajungă, am aşteptat să-mi pună şi alte întrebări, hotărît să răspund după împrejurări.

— Domnule Aronnax, îmi spuse el, aţi primi să îngrijiţi pe unul din oamenii mei?

— Aveţi un bolnav?

— Da.

— Sînt gata să vă urmez.

— Veniţi.

Mărturisesc că inima îmi bătea cu putere. Vedeam, nu ştiu de ce, o legătură între îmbolnăvirea unui om din echipaj şi întîmplările din ajun. Taina care le învăluia îmi dădea de gîndit tot atît de mult cît şi bolnavul.

Căpitanul Nemo mă conduse în partea de dinapoi a vasului, într-o cabină aşezată lîngă postul de pază al mateloţilor. Acolo, pe un pat, era culcat un om de vreo patruzeci de ani, cu trăsături energice, un adevărat tip de anglo-saxon.

M-am aplecat asupra-i; nu era numai bolnav, ci şi rănit. Capul înfăşurat în cîrpe însîngerate i se odihnea pe o pernă. I-am desfăcut cîrpele, şi rănitul, privindu-mă cu ochii săi mari şi ficşi, nu scoase nici un geamăt.

Rana era groaznică. Craniul, zdrobit cu un instrument tare, lăsa creierul descoperit, iar substanţa cerebrală fusese strivită în adîncime. Cheagurile de sînge se formaseră în masa difluentă, care căpătase o culoare roşie-închisă. Aveam în faţă o contuzie şi o comoţie cerebrală totodată. Respiraţia bolnavului se încetinise. Chipul i se schimonosise din pricina tresăririlor spasmodice ale muşchilor. Phlegmazia cerebrală era deplină şi adusese cu ea paralizia simţurilor şi a mişcării.

Cercetai pulsul rănitului. Abia mai bătea. Extremităţile corpului începuseră să i se răcească. Vedeam că i se apropie sfîrşitul. După ce îl pansai pe bietul om, mă întorsei spre căpitanul Nemo:

— Cum a fost rănit? îl întrebai.

— Ce importanţă are! căută el să ocolească răspunsul. O ciocnire a vasului a zdrobit una dintre pîrghiile maşinii, care s-a prăbuşit peste acest om. Dar ce credeţi despre starea lui? Îmi venea greu să arăt ce credeam.

— Puteţi vorbi, mă îndemnă căpitanul. Bietul om nu cunoaşte limba franceză. Îl privii din nou pe rănit, apoi spusei:

— Mai are două ore de trăit.

— Şi nu-l mai poate salva nimic?

— Nimic.

Mîna căpitanului Nemo se încleşta şi cîteva lacrimi alunecară din ochii săi, pe care nu-i credeam făcuţi să plîngă.

Mă mai uitai un timp la bietul muribund; viaţa i se scurgea încetul cu încetul. Părea şi mai palid sub strălucirea luminii electrice, care îi scălda patul de moarte. Îi privii chipul inteligent, brăzdat de zbîrcituri timpurii, săpate de nenorocire sau poate de mizerie, cu multă vreme înainte. Căutam să-i prind taina vieţii din ultimele cuvinte pe