Mă grăbesc spre magazia de armament să număr cartuşele, dar e de prisos, căci debandada e din cale afară de mare. Impresia asta de improvizat îmi dă o nelinişte de panică. Alerg fără rost în toate părţile, în bâlciul ăsta de oameni, care diseară vor juca, fiecare în parte, tragedia pe care era s-o joc doar eu aseară.

  Doi soldaţi de la aprovizionare umblă, de colo până colo, pe cărăruie, cu câte un sfert de bou pe umeri.

  — Domnule sublocotenent, ce facem cu carnea asta?

  Râd galben.

  — Cine mai vrea să mănânce, mă?… Cine o să aibă chef de mâncare mâine, chiar dintre cei ce vor mai trăi?

  — Dom sublocotenent, dar ce să facem cu ea?

  — Aruncaţi-o.

  Se întunecă înfiripat şi timpul trece fără ca nimeni şi nimic să-l poată opri. Îmi ard buzele.

  În odăiţa popotei, comandantul companiei, cu ceilalţi doi ofiţeri de la companie, iau ca gustare chiftele prăjite (gătite, în gândul celui ce le-a frământat acum o oră, pentru altfel de oameni şi altă seară) şi câte un pahar de vin.

  — Ia şi dumneata ceva… mai prindem niţică inimă. Şi… cine ştie ce se mai întâmplă diseară.

  Nu simt nici o nevoie, nici o dorinţă, şi orice încercare, fie şi de a mânca numai, ar strica plinul unui cerc.

  — Cât e ceasul?

  Şi întrebarea halucinantă, acum, parcă picură în suflet.

  — Şase fără cinci. Mai sunt cinci minute.

  — La companie.

  Încep şuierături, oamenii se încolonează cu zgomot de bidoane, arme şi lopeţi. Încă mai sunt strigăte: „Niculae Fira… Niculae Fira… vino de ia mantaua lui domn plotonier major”. Înserarea abate şi pe cei care mai făceau glume. Coborâm şchiopătând pe alt drum, un drum de bolovani, decât cel străbătut de mine aseară. Nimeni nu mai scoate o vorbă. Jos ne aşteaptă celălalt batalion, gata încolonat. Sunt peste toată valea, în înserare, numai grămezi şi siluete mute de soldaţi, ca o turmă cenuşie.

  Mă cheamă colonelul, care a rămas comandant titular al regimentului. Caută să-şi stăpânească dezarticularea, prin formule reglementare. Sunt de faţă şi cea mai mare parte din ofiţeri.

  — Va să zică eşti vârful avangărzii? Auz că te cunoşti cu comandantul companiei din vamă. Uite ce faci.

  Mi se pare de necrezut că mie mi se spune asta.

  — Trimiţi doi oameni ca să se apropie de bara vărgată… grănicerul nostru va cere foc finanţului ungur. În clipa aceea, cei doi oameni sar la el şi îi pun baionetele în dreptul gâtului, strigându-i să tacă. Dacă ţipă, îl străpung.

  — Dar dacă…

  — Taci. Locotenentul locuieşte la vamă? nu? Cu patru oameni pătrunzi la el, cu armele întinse, şi-i explici că s-a declarat războiul, că nu-i facem nimic dacă se predă. Ceilalţi oameni năvălesc în cazarmă, apoi. Şi, către căpitanul Floroiu: Dumneata, fireşte, vii imediat după el şi înconjuri cazarma.

  Pornim. Din cauza muntelui, s-a întunecat de tot. Ajung în şoseaua cea mare, cu regimentul după mine, şi mă opresc. Un ofiţer de legătură îmi spune că s-a contramandat ordinul, că va trece înainte regimentul XR, vecin de brigadă.

  Încerc să pun orânduială între oamenii care se grămădesc unii într-alţii.

  — Cum te cheamă, băiete?

  Mormăie ceva zdruncinat, de neînţeles.

  — Dar tu cine eşti…? în ce grupă eşti?

  — Nu… nu… eu… să…

  Au trupuri de găini, moi. Îi mişc cu mâna din loc în loc şi rămân unde îi pun, sleiţi. Dealtminteri şi vocile ofiţerilor parcă şchioapătă. În jurul nostru, dincolo de cei cinci paşi până unde vedem, cine ştie ce prăpăstii de moarte, ce scene de bestialitate, ascunde noaptea asta, atât de neagră că nu se poate deosebi nici o siluetă măcar. N-or fi început alţii lupta? Dac-au pornit în acelaşi timp cu noi, şi ei, din întuneric?

  Sunt fericit că nu mai atac cel dintâi şi mă trântesc jos în iarba caldă încă de soare.

  Mă gândesc la măcelul care va fi peste 30-40 de minute. Cranii sfărâmate de paturi de armă, trupuri străpunse şi prăbuşite sub picioarele celor care vin din urmă. Facle şi urlete. Explozii de obuze care să doboare rânduri întregi. Ştiu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care-mi va sfâşia trupul. Şi un gând stăruie, plutind peste toate, ca o întrebare: pentru mine anume cum va fi? glonţ… baionetă sau explozie de obuz?

  „XX înainte…!” E o poruncă venită din om în om. Ridic oamenii ca pe bolnavi şi pornim pe şoseaua care nu se mai vede albă. Singura apărare în noapte îmi sunt tovarăşii, suntem ca nişte călători atacaţi de lupi şi trebuie să ne apărăm spate în spate, căci oriunde, de jur împrejur, e moartea de fier şi gloanţe. În clipa asta încă, putem fi surprinşi. Regulamentul cere patrule la câteva sute de metri pe dreapta şi pe stânga. Numesc oamenii, dar nimeni nu se desprinde. Alerg şi îi zgudui, trimiţându-i în noapte, dar nu se duc, sleiţi, decât trei paşi şi continuă să meargă apoi târât, alături de noi. Renunţ… Fie ce-o fi.

  Într-un tablou străin, în golul minţii, văd în clipa asta limpede şi departe de ai mei pe nevastă-mea, amantul ei, dar n-am timp să mă opresc, să-l fixez, ca să privesc. Bucuriile şi minciunile lor sunt puerile faţă de oamenii aceştia, dintre care unii vor muri peste zece, cincisprezece minute, alţii mâine, poimâine, săptămâna viitoare. Dintr-o dată, din noaptea dinaintea noastră, unde e viaţă şi mişcare cu oameni, din care noi nu vedem şi nu ştim nimic, ca o solie dintr-un gol, din bezna unei odăi întunecate, s-aude o răpăială de focuri plesnite de armă. E singură în tot cuprinsul lumii. E originară ca întâiul om pe pământ şi nu o voi uita până la sfârşitul vieţii, niciodată. Parcă