Zarurile au fost aruncate.

  Compania şi, bănuiesc, tot regimentul s-a întors răsucit în loc, de spaimă, şi oamenii sunt gata de fugă. Urlu scos din minţi la gândul goanei nebune, care ar fi mai rea ca moartea: „Pe loc, staţi pe loc!”

  Se opresc toţi, sfârşiţi, căci nu au voinţa să fugă şi după câteva clipe reluăm marşul, târât ca după mort.

  Identific, după dâmb şi după ocolul şoselei, locul unde suntem. Fac socoteala aproximativă şi găsesc că avangarda regimentului XR a trecut sigur dincolo de vamă. Aşadar, evenimentul s-a consumat. Întâmplarea de vorbe şi cărţi a devenit piatră, stofă, aramă, o noapte anume. Am trecut dincolo, peste linia punctată, pe care am desenat-o zece ani în şcoală.

  — Uitaţi… uitaţi…

  Dinainte vine între două santinele, cu armele îndreptate spre el, un prizonier (nu mai încape îndoială). E plutonierul Bela Kiss, îl cunosc acum după pantalonii de dril alb.

  Iată deci întâiul prizonier în acest război la care iau parte. Oamenii şi-au mai revenit puţin. Seara de cenuşă oarbă a devenit întuneric străveziu. Trecem şi noi prin vamă. Bara e ruptă, jos lângă ea e un mort. Un rănit e sprijinit pe genunchi de către un soldat.

  — Ce-a fost, camarade? întreb în treacăt.

  — O luptă scurtă… domnul colonel P. B. E rănit de moarte. Uite-l.

  Aflu ceva mai târziu că, în momentul când a fost somată, santinela ungurească a ţipat, locotenentul Sigismund Lajos a ieşit în prag, a tras cu revolverul în direcţia grupului, aşa, în noapte, şi glonţul lui a nimerit în cap pe colonel, care venise în fruntea avangărzii. Pe urmă, după un schimb de focuri, ungurii au fugit cu toţii. Asta exista adineauri în noaptea neagră şi noi nu vedeam nimic, ca şi când n-ar fi fost aşa: cum nu văd nimic, de pildă, vizitatorii într-un simplu parc comunal. Mi se comunică din urmă că regimentul XR a luat-o la dreapta, că nu mai am pe nimeni înaintea mea, de parcă s-ar fi dat la o parte o perdea, şi deci să mă desfăşor în avangardă. E o imposibilitate. Iau o distanţă la o sută, două de metri înaintea companiei, dar patrulele nu se duc la mai mult de zece paşi de mine.

  Sunt înaintea tuturor milioanelor din neamul meu; în faţa mea cu o şosea, cu garduri, cu întuneric şi cu moartea plutind în toate.

  Avem de la începutul serii toţi baionetele la armă şi formaţia de luptă.

  Ordinul e să cercetăm tot ce întâlnim în cale. Mergem destul de încet, dibuit, şi cei din faţa mea sunt ca umbre închegate din întuneric. Ne aşteptăm la un atac scurt, prin surprindere.

  Întâlnim după un timp o casă pe stânga… are curte, cu gard înalt, iar înăuntru se văd lumini. Ne oprim, dau ordin oamenilor din faţă să sară peste gardul înalt, dar nu se mişcă nimeni. Sar eu ulucile, încurcându-mă în sabie, şi atunci vin şi ei după mine. În casa cu două odăi, în dreapta şi în stânga, sunt aprinse zeci de lumânări ca la mort şi o româncă, nouă parcă, se închină speriată. Cinci-şase copii stau lungiţi pe jos. Îi întreb dacă au fost unguri, unde sunt, iau trei-patru lumânări în buzunar şi pornim mai departe. Ordin din urmă vine să căutăm o călăuză.

  Iată altă casă. E moartă şi ghemuită în întuneric toată. Batem în poartă. O femeie ne lămureşte că au fost ungurii chiar la ei, dar au fugit, lăsând în grabă, în bătătură, tot ce-au avut.

  Pe prispă e o arătare de om.

  — E bărbatul dumitale?

  — Da, e bărbatul meu, dar e beteag, de aceea l-or fi lăsat.

  — Nu-i nimic, merge cu noi, îl luăm călăuză.

  E cu pantaloni albi, cu cămaşă aspră, ţăran de ai noştri, şi opunerea lui deznădăjduită nici nu ne întârzie măcar. Îl luăm şi pornim înainte.

  Întunericul s-a făcut mai omenesc. Mă uit la ceas, e aproape zece seara. Aşadar, au trecut cele două ore – aşa au fost – şi suprapuse imaginii mele dinainte sunt surprinzătoare prin golul lor.

  Un pod, despre care ştim că e minat. Ne oprim. Ordin din urmă iar, să treacă o grupă neapărat şi fără întârziere. Oamenii şovăie, fireşte…

  — Bine, atunci trec eu.

  — Trec şi eu, dom sublocotenent.

  E ordonanţa mea…

  — Şi eu.

  E caporalul Nicolae Zamfir.

  Trecem toţi şi nu se întâmplă nimic (tocmai a doua zi a sărit, sub o căruţă).

  O pădure mijită, mai mult ghicită, de o parte şi de alta a drumului, ne dă un soi de atenţie crispată, dar după ce trecem de ea şi ocolim un bot de deal, mereu cu baionetele înfipte în întuneric, priveliştea se deschide larg de tot, imensă, fantastică, de parcă suntem în pragul altei lumi. Totul coboară ca înspre o vale dulce şi vederea e înlesnită de zecile de focuri uriaşe care ard pretutindeni. Cât ajungi cu ochii, case ard cu vâlvătăi care luminează ca nişte înalte torţe. Ţinutul Branului întreg, înconjurat de munţi, apare astfel, cu drumurile lui, cu sate, biserici, grupuri de copaci care nu pot fugi de îmbrăţişarea focului. Sublocotenentul Orişan vine din urmă să privească şi el ridicarea şi căderea flăcărilor, care înalţă şi coboară cerul. Ard şi numeroase şire de paie, anume, se vede, ca să le lumineze lor – celor ascunşi în întuneric, aşezaţi cine ştie cum – venirea noastră. Voi pricepe mai târziu că întunericul e de neîndurat în război, pentru toată lumea. Oamenii s-au mai dezgheţat. Frumuseţea priveliştii şi gândul că, oricum, moartea nu vine din întuneric, de la doi paşi, ca ăl necurat, că duşmanul e abia jos în vale, că nu e o chestie de secunde, iar clipa nu e definitivă, ne mai linişteşte puţin. Pornim cu