Dar când ne apropiem de Bran, vedem cu spaimă că înspre noi înaintează, plutind larg, un vultur uriaş de foc, pe care nu-l poţi privi, ca pe discul soarelui. Batalionul întreg s-a trântit îngrozit în şanţurile şoselei şi aşteaptă sfârşitul lumii. Că s-a speriat e din pricină că la regiment nimeni nu ne-a arătat ce e o rachetă, iar că s-a trântit în şanţ a fost mişcarea cea mai indicată.

  Începe o răpăială de focuri care creşte şi descreşte, ca şi când ar fi pe un portativ în spaţiu.

  Înaintăm iar, când iată că pe şosea apar în lămurirea focului siluete omeneşti. În asemenea împrejurări toate siluetele sunt de duşmani. Ne apropiem şi vedem totuşi că sunt soldaţi din regimentul XR, care a pătruns în Bran ocolind şi dă o luptă de stradă. Ne oprim în lumina ca ziua, chiar în marginea târgului. Sunt atât de prins de belşugul de vederi şi de senzaţii dinafară, că nu am timp să-mi mai simt sufletul. Acum ştiu cum va fi. Mă uit la ceas, e miezul nopţii. Răpăiala de focuri amuţeşte din când în când, pe urmă creşte, dar nu se coboară niciodată de tot, ci urcă şi scade capricios ca ţâşnirea şi jocul apei din avuzul în soare. Trage cineva din noapte în noi şi aud primele gloanţe trecându-mi pe la ureche. Sunt ei, întâia dată de faţă. Voi şti mai târziu că toate gloanţele, mieunând, trec pe la ureche. Oamenii se aruncă disperaţi în şanţurile şoselei. Vâră numai capetele sub podeţele din dreptul cbselor, lăsând trupurile afară, ca nişte struţi. Îi strig pe nume pe câţiva din ei, dar e de prisos. Rămân în picioare pe şosea ca să le arăt că nu e nimic, cum gustă părinţii din doctorie, ca să încurajeze copiii s-o ia. Dar doctoria e o noutate şi fac o sforţare, căptuşită. Gloanţele, e drept, vin rare, şi lovesc rupând din copaci, în praful din şosea, în gardul cbselor vechi care plesneşte rupându-se zgomotos.

  Din urmă vine pe lângă oameni căpitanul. Îl văd parcă acum din nou. E mic ca o fetiţă, cu mustaţa plină tunsă scurt, îmbătrânit de timpuriu.

  — Ce facem?

  — Aşteptăm ordine noi, de la brigadier.

  Coboară spre noi pe şosea, din târg, un grup. Gloanţe puţine, numărând parcă rar şi piuit, vin înspre noi, muşcând scurt din gard şi din praful şoselei. Ştiu atât de bine că voi muri în noaptea asta, încât mi-e absolut indiferent pericolul localizat. Găsesc chiar că n-ar fi deloc mai dezagreabilă moartea aci, decât în flăcări.

  Căci, iată, se aude o detunătură puternică, dar parcă nu în raport cu erupţia de lumină şi fărâmături negre, pe care o produce.

  — Au aruncat podul, cu ai noştri, în aer, Gheorghidiule. Mă duc înapoi să văd se facem.

  Încerc să trag de picioare oamenii, care-s mereu cu capetele vârâte sub podeţe. Când, în sfârşit, au văzut cât de greu nimeresc gloanţele, şi-au mai venit în fire.

  Din târg, se aude acum un tropot ca de escadroane în galop pe şosea, înspre noi. Oamenii mei au sărit şanţul şoselei şi întorcându-se ca într-o arie, au început fuga. Sar în mijlocul lor, strig pe nume pe gradaţi, pe cei pe care-i am în faţă şi, scurt, cu răsuflarea suspendată, se opresc. Coboară iar în şanţ, cu baionetele întinse alături.

  Rămân singur în picioare şi aştept să văd ce vine.

  Ştiu acum că s-a apropiat, ca de fier nevăzut, clipa definitivă.

  Coboară spre noi, alergând, zeci şi zeci de oameni, cât e de largă şoseaua. Lumina flăcărilor e atât de albă, încât îi recunosc. Fac umbre negre lungite în praf. Sunt ai noştri. Întind braţele ca o barieră.

  — Staţi… ce e cu voi?

  Gâfâie zbuciumat, vorbesc fără să privească:

  — Ne-au prăpădit… ordin de retragere.

  Am îngheţat… e întâiul moment de groază acută pe care-l am şi răspund sâcâit, uscat, grăbit:

  — Nu e nici un ordin de retragere. Apoi, deznădăjduit: Plutonul întâi ocupă şoseaua.

  Oamenii mei sunt la comandă, în mijlocul şoselei.

  Şi către grămada de zeci de fugari:

  — Intraţi în curtea asta.

  Oprirea în loc i-a mai calmat, ca un exerciţiu siluitor. Intră ca o turmă în ograda gospodărească, unde, dealtfel, sunt adăpostiţi de casă.

  Alt tropot pe şosea… alt grup, mai mare încă, vine din târg.

  Oamenii mei strigă acum singuri, încălziţi, când văd că sunt alţii mai slabi de înger ca ei:

  — În curte… în curte, pe dreapta.

  Al treilea grup, o companie întreagă cu ofiţerii ei, vine fugind îngrozită:

  — Loc, faceţi loc!

  Ies înainte, răcnind, cu sabia întinsă:

  — Staţi!

  Dar nu vor să asculte, zbiară numai:

  — E retragere… suntem cu domnul căpitan.

  Şi s-au oprit în aşteptare, cum pândeşte un om care vrea să scoboare, pe scara unei trăsuri. Îmi arată pe căpitan.

  — Domnule căpitan, unde plecaţi?

  — E retragere… ne-au prăpădit batalioanele. Şi îmi spune cu ce companie e.

  Cu vocea palidă, înălbit de această idee a fugii, îl lămuresc scurt:

  — Nu e nici un ordin de retragere… intraţi în curtea asta, şi le arăt o curte pe stânga.

  — Trebuie să trec.

  Urlu către ai mei:

  — Niculae Marin, băgaţi baioneta în cine vrea să treacă de voi.

  Înmuiat, căpitanul intră cu compania în curte, după casă.

  Iar se face linişte. Din urmă nici un ordin, dar vine căpitanul meu, căruia îi explic situaţia regimentului vecin.

  — Noi nu intervenim?

  — Mi se pare că nu.

  Simt o bucurie de scurt zbor, ca şi când nu mai sunt scos la lecţie când nu ştiu nimic, de un profesor rău:

  — Aşteptăm aci?

  — Ce vrei să facem?

  Vine din urmă şi sublocotenentul Orişan, ca să vadă