Orişan are obsesii tactice:

  — De ce nu intervenim?

  — Nu ştiu.

  — Domnule căpitan, văd că şi artileria noastră e inactivă ca şi a lor.

  — E luptă de stradă… Ce să caute artileria?

  — Să tragă în rezerve… în noi.

  — Las-o mai bine aşa.

  — Ascultă, Gheorghidiule, hai noi în târg, să vedem ce e. Hai până la pod.

  — Haide…

  Căpitanul ne întreabă, nemulţumit:

  — Ce să căutaţi acolo?

  — Să vedem ce e.

  Apăsarea asta, de a nu cunoaşte ceea ce se întâmplă înainte, ştiu acum că e, în război, pentru unii de neîndurat, aşa cum de neîndurat mi-era, în ajun, incertitudinea dacă sunt înşelat sau nu.

  Casele cu curţi mari sunt înspre marginea asta, mai aproape de felul românesc, dar au în faţă garduri înalte. Am luat călăuza cu noi şi mergem înainte. Mai vin din sus răniţi şi oameni care au părăsit lupta, iscând, în lumina focului, forme dedublate.

  Dintr-o curte suntem chemaţi.

  — Cine sunteţi?

  — Din XX… dar dumneavoastră?

  — Comandantul lui XR… Care-i situaţia?

  — XX e încolonat pe şosea… două companii ale dumneavoastră sunt înapoi într-o curte.

  — Faceţi-le rezerve, întăreşte Orişan.

  Suntem acum de-a binelea în târg şi lumina a coborât.

  La o mică răspântie, în faţa unei brutării, pare-se cu masa goală de pâine în afară, câteva umbre… Încremenim pe loc.

  — Cine-i? Stai!

  Nici un răspuns, umbrele au dispărut.

  — Gheorghidiule, revolverul tău e încărcat? că eu n-am nici un cartuş.

  Revolverul meu… Îmi vine în minte toată întâmplarea de la Câmpulung, cum i s-ar aminti unui bolnav că a delirat. Caut în buzunar şi nu găsesc nimic.

  — Nu-l am, cred că l-am pierdut.

  Şi ne întoarcem la ai noştri.

  Au scăzut focurile mari şi impresia e poate din cauză că şi lupta s-a domolit. Găsesc un grup întreg de ofiţeri din XX, veniţi dinapoi. Sunt toţi cu sufletele îndoite.

  — Cine ar fi crezut? aruncă unul şi toţi tac gândind la fel abătut.

  Mai discutaserăm între noi la popotă şi eu fusesem în discuţie ceea ce se numea pe atunci un „antiintervenţionist”. Pesimismul meu e şi mai greu acum, iar purtarea mea în astă-noapte, destul de desprinsă, îmi dă un fel de obiectivitate, parcă ştiinţifică, atunci când spun:

  — Am impresia că mâine vom lupta în jurul Rucărului.

  Căpitanul micuţ şi prea gânditor întreabă cu teamă:

  — Crezi că ne vor ataca?

  — Socot că da… Azi au fost surprinşi, dar dacă primesc întăriri, nu văd de ce nu ne-ar ataca.

  Ofiţerii mă aprobă cu privirile grele şi obosite, cu gândurile aiurea.

  Noaptea scurtă de vară e pe sfârşite. Focurile s-au stins târziu, ca după o serbare de noapte, şi acum întunericul se strânge, fără să se facă opac.

  — Cum vom putea sta mâine aşa pe şosea? Ce facem?

  — Hai la compănii şi om vedea.

  Oamenii mă întreabă şi ei ce facem. Suntem neliniştiţi, căci dacă ne apucă ziua, aşa încolonaţi pe şoseaua albă, suntem pradă sigură mitralierelor. În târg e aproape linişte şi liniştea asta, când ştim că toţi ochii sunt deschişi ca ai şerpilor în umbră, că şi ceilalţi aşteaptă poate, ca şi noi, e mai grozavă ca lupta.

  Începe să se alburească întunericul care-şi pierduse toată puterea. Acum oamenii, cenuşii şi ei, nu se mai disting deloc.

  Soseşte din urmă colonelul, greoi şi masiv.

  — Gheorghidiule, vino cu oamenii după mine.

  Vrea să sară gardul unei grădini, dar gardul se prăbuşeşte sub greutatea lui. O iau la fugă după el, şi oamenii după mine, peste răsaduri de varză albăstrie şi de morcovi. Ghetele subţiri de şevro se încalţă cu pământ ca nişte galoşi. Om de cincizeci de ani, colonelul aleargă cu paşii mari, care fac să sară pământul fărâmiţos în dreapta şi în stânga. Mă întreb în fugă, dacă toţi oamenii au baionetele puse. Toată priveliştea cu linii subţiri, desenate ca în estampele japoneze, în zori a devenit viu liliachie. Înţeleg că vom înconjura târgul ca să dăm un „atac de flanc”. Călcăm prin albia unui pârâu până la genunchi, dar nu simt nici urmă de umezeală. Îmi trec limba peste buzele arse ca de o spuzeală. Intrăm într-o livadă şi după ce am alergat prin ea, începem urcuşul unei coaste. Înţeleg şi mă îngrozesc. Stă deasupra noastră, ca o cetate de sute de metri înaltă, prăpăstioasă, Măgura Branului. Pornim la asaltul ei, mereu în fugă, târând după noi coloana care şi-a pierdut, peste garduri şi pârâu, forma.

  Ne-au văzut şi începe miorlăitul lung al gloanţelor. Aud în urmă vaiete: primii căzuţi… Mă emoţionează abstract ca un număr etichetat de muzeu. „Primii răniţi în acest război.”

  Gâfâi, îmi arde gura… Mă abat, tot din fugă, şi culeg din merele scuturate, cine ştie, trântite de gloanţele care lovesc în trunchi.

  Îi văd acum pe cei de sus ca pe parapetele şi balustradele unui castel medieval, dar alergăm mereu urcând spre ei, toţi după colonel, de parcă ne-am ţine de mână.

  Ajungem într-o parte unde peretele e atât de drept şi înalt, că nu mai pot trage nici ei. Comunicăm în urmă: „Regimentul se adună în unghiul mort”.

  Iată-ne pe toţi, mai mult îngrămădiţi, ca într-un repaos tihnit în livadă. A răsărit soarele peste câmpul de luptă. Deasupra noastră e peretele Măgurii cu stâncile lui, dar înapoia noastră spectacolul e neasemuit. Ca într-un tablou istoric vin din ţară, paralele, coloane de soldaţi. Pe şosea şi peste livezi. Vine şi artilerie, vin şi căruţe. Acum trage pe deasupra capetelor noastre artileria austriacă. Numai două tunuri, care ajung însă departe înapoi, spre vamă, şi lovesc pare-se în plin. E uimitoare această punere cu mâna, acest braţ