Ziua aceasta, pe care n-o mai aşteptam, e altfel pentru mine. Parcă sunt într-un peisaj nelumesc. Simt ce trebuie să simtă morţii când străbat livezile şi plaiurile văzduhului. E parcă mai uşoară lupta ziua. Oamenii s-au înviorat cu toţii. Sunt sigur că o să mor, dar prefer să-mi aleg singur moartea. Acum înţeleg de ce întotdeauna condamnaţii au avut preferinţe între cap tăiat, spânzurătoare, împuşcare. Am şi eu acum preferinţe. Vreau să provoc admiraţia sfioasă a camarazilor, singurii care există acum real pentru mine, căci tot restul lumii e numai teoretic. Aşa cum cei care mergeau la ghilotină preferau, în loc să urle de durere, să ia atitudini. I-am văzut pe camarazii mei ce sensibili sunt şi voi continua. Mă gândesc în treacăt că mâine seară cei de acasă ar putea afla, din ziare, că m-am purtat uluitor, aşa cum mă gândeam uneori înainte de război (vis de băiat care vrea să se facă mare actor), dar acum, şi admiraţia, şi ura lor îmi sunt şterse, indiferente.

  Declasaţii în societate, sau chiar numai cei ocoliţi într-un salon, încep să aibă un orgoliu de izolaţi, de nedreptăţiţi, care caută să transforme excluderea în avantaj. Oamenii de aci împărtăşesc destinul meu şi a trebuit un neînchipuit concurs de întâmplări ca să fim toţi aci, care suntem, adunaţi pe fire deosebite, în clipa hotărâtoare.

  Stăm aproape două ore aşa. E răcoritor ce sentiment de încredere îţi dă superioritatea pe care ai tăi o au asupra inamicului. De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci şi nu când fugi. Cred că senzaţia aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îţi alegi tu, parcă, moartea: urmărit de altul şi ajuns din urmă, moartea ţi-e impusă. Eşti în clipa morţii, în întâiul caz, un sinucigaş, în al doilea un ucis, şi încerci toate sentimentele celui asasinat.

  V-aţi întrebat, dealtfel, ce s-ar întâmpla cu un om care are intenţia să se sinucidă, dacă în aceeaşi clipă cineva ar voi să-l asasineze?

  Acum când văd batalioanele noastre venind peste plaiuri şi dealuri, mă gândesc îndeosebi la sentimentele pe care le încearcă, privind, mai ales ei, cei cu care luptăm.

  Sublocotenentul Popescu, camarad de companie, mănâncă mere.

  — Gheorghidiule, cum o fi ţara asta, când nu e război?

  Ar fi simplu să ţi-o imaginezi fără soldaţi, dar ei fac azi esenţa acestui peisaj, încât nu-l poţi gândi fără ei, cum nu poţi gândi a patra dimensiune în natură. Soarele e acum deasupra dealurilor, care poartă dreptunghiuri de pădure negre, golurile de topaz ale păşunilor şi, ici-colo, vile verzi cu acoperişurile roşii de ţiglă, care-ţi dau impresia că eşti în străinătate.

  Colonelul, care îşi ştersese timp de două ceasuri chipiul şi fruntea de năduşeală, stând în iarba măruntă ca la o partidă de odihnă, şi în jurul căruia eram ca o turmă, hotărăşte plecarea.

  — Azi-noapte al III-lea a început? Acum plecaţi întâi voi, Dolescule.

  Maiorul Dolescu, care comandă batalionul II, măsoară speriat peretele.

  — Nu pe aici, bre omule, luaţi-o mai la stânga, că e povârnişul mai dulce. Mergi cu oamenii pe lângă peretele ăsta, unul după altul, şi pe măsură ce ieşiţi în bătaia focurilor, vă desfăşuraţi.

  Peste vreun sfert de oră, răpăiala vie de păcănituri ne arată că în clipa asta cei care au plecat au dinainte o privelişte pe care noi, rezerva, n-o avem. E în mine ca o strângere de lumină şi, cu toate că am mâncat câteva mere, buzele îmi ard mereu, uscate. Peste vreo jumătate de ceas, colonelul se scoală şi comanda n-are nimic militar în ea.

  — Haideţi.

  Pornim după el. După vreo câteva sute de metri, la dreapta, povârnişul e atât de dulce, că poţi urca alergând. Comanda se dă iar apropiat, ca o aşezare la masă.

  — În trăgători şi ocolire la dreapta.

  Risipiţi pe urmă, începem urcuşul.

  Îi văd pe cei porniţi înaintea noastră, adăpostiţi după sfărâmături de stânci, trăgând mereu focuri, fără să ochească şi fără să înţeleg, acum, în cine trag.

  Mă miră, de asemeni, în prima clipă, că gloanţele vin destul de rar, cu piuitul lor dur, de cearşaf sfâşiat în lung.

  Colonelul aleargă acum lângă mine.

  — Hai repede, înainte, repede.

  Alerg mai iute şi reiau urlând:

  — Înainte. Sunt la zece paşi înaintea tuturor, strigând necontenit „înainte”. Cei de sus, care trag în noi, acum îi văd, sunt căţăraţi pe crestături de stâncă, aşa ca vulturii într-o imitaţie de munte, în cuşcă. Ajung în dreptul unui soldat cu faţa culcată pe braţul drept, cu piciorul drept îndoit uşor de la genunchi. Şi ca mine, toţi oamenii îl privesc cu coada ochiului. Iată o mică tufă, cu câţiva oameni, între copăcei subţiri. Mi-aduc aminte că am citit într-o carte despre războiul de la 1870 a unui ofiţer german că oamenii, ca să evite atacul, se prefăceau răniţi, morţi, şi că se ascundeau câte cinci-şase în dosul câte unui arbust, care n-ar fi putut adăposti niciunul măcar. Ocolesc în fugă, pe la ei.

  — Ce e cu voi, aici?

  Gem toţi „suntem răniţi”. Şi sunt plini de sânge.

  Oamenii mei mă ajung şi se lungesc jos.

  Colonelul a obosit, se înăbuşă, cu obrazul văpaie.

  — Domnule colonel, nu-i pentru dumneavoastră urcuşul ăsta… Lăsaţi-ne pe noi.

  Gros şi înalt, cu ochii albaştri şi cu mustaţa plină, bălaie, i s-a înmuiat parcă şi gura de năduşeală. Îşi rupe copcile de la guler:

  — Mergeţi înainte că vin şi eu.

  Urlu mereu: „înainte”. Ştiu bine că nu voi avea tăria să vâr sabia mea şubredă în nimeni, dar poate ajuns la baionetă, totul va trece într-o clipă. Va fi năucitor, va fi ca într-o viziune. Voi pieri ca pe eşafod. Unii dintre oameni se lasă în genunchi, alţii se culcă.

  Merg de-a-ndărătelea, îi strig