— Colţu, înainte!… Niculae, fuga, haide, nu sta!

  Cei strigaţi încep şi ei să urle: „înainte, înainte!” Merg aşa de-a-ndăratelea, cu sabia scoasă, la şapte paşi înaintea oamenilor, ca un şef de muzică militară la defilare. Ca o paranteză clipită, gândesc că asta nu e chiar „ploaie de gloanţe” şi constat că din cauză că oamenii sunt unii culcaţi, alţii în genunchi, ca şi atâţi în picioare, nu-ţi poţi da seama de pierderi.

  Am trecut de cei din batalionul plecat înaintea noastră. Au rămas pe loc, prinşi pe colţuri de stâncă şi de blocuri prăbuşite.

  Toată lumea urlă mereu: „înainte!” şi am ajuns la douăzeci de paşi de creastă, dar sunt mai mult cu spatele întors, chemând oamenii pe nume. Spre norocul meu de ultim prag. Căci văd deodată inşi mulţi privindu-mă speriaţi, urlându-mi:

  — Culcat, culcat…

  Mă întorc cu faţa spre creasta sură, de care eram acum la şapte-opt paşi, şi văd în acelaşi timp parte din unguri coborând dincolo de coastă, dar şi o ţeavă de armă întinsă arătător spre mine. Îmi dau drumul jos, prăbuşit, şi mă nimeresc cu capul în dreptul unui bolovan cât o căldare de mare. Glonţul izbeşte în piatră ca în fruntea mea, cineva a ţipat în urmă. Cobor acum după cei fugiţi, dar simt că zgomotul rămâne în urma mea, şi, întors, nu mai văd pe nimeni. Înapoi. În plină culme, un ofiţer îmi sare de gât, îmi pune mâna în guler.

  — Prizonier, prizonier.

  Când lucrurile se lămuresc, ne pufneşte pe toţi un râs ca de morţi.

  Cadavrele şi cei rămaşi sunt înconjuraţi de soldaţi, care parcă s-au trezit şi privesc. E mai ales cercetat ungurul care trăsese în mine şi care, o clipă în urmă, fu străbătut de cinci-şase gloanţe. E cu mustaţa mică, aspră, blondă, gura groasă, ochii mici şi umerii obrajilor rotunji, ieşiţi. Oamenii i-au luat mantaua, raniţa. În buzunarul vestonului are scrisori şi două mere. Iau merele, mort de sete cum sunt, şi le mănânc. Din scrisori nu înţeleg nici un cuvânt. Colonelul s-a apropiat, cu privirea îngândurată, de cel mort şi scăldat în lumina amiezei.

  — Straşnic soldat, domnule. Să rămâie singur, în faţa a o mie de oameni.

  — Bun trăgător, adaugă un altul.

  Popescu crede însă că n-a fost bun trăgător.

  — Un bun trăgător nu ocheşte atât de lung la şapte paşi, ci trage în prima clipă. I-a dat timp lui Gheorghidiu, care era cu spatele la el, să se culce.

  — Da, dar ai văzut că în aceeaşi fracţiune de clipă a coborât arma şi a tras precis, în plin… şi de nu era bolovanul, Gheorghidiu era pe „lista pierderilor”, crede-mă.

  Peste câteva minute, dintr-o stână pe care o lăsasem în urmă la vreo două sute de paşi, apar şapte sau opt oameni în uniformă străină. Am poruncă să-i aduc prizonieri.

  Suntem morţi de foame şi de sete. Trimitem ordonanţele să culeagă mere şi ne aşezăm la odihnă şi taifas, toţi ofiţerii, pe surpături de stânci ca pe taburele. Suntem sus pe munte ca pe o insulă spre cer în lumină şi moarte.

  Căpitanul meu, micuţ şi cu faţa blondă, de patruzeci de ani, care a alergat şcolăreşte la atac, mă ia la rost:

  — Ei, ai văzut că ai fost prea pesimist? Azi luptăm aci pe Măgura, nu la Rucăr.

  — Dar ce, asta a fost luptă?

  E o protestare uimită. Orişan e însă de părerea mea. Fruntea lui înaltă, mărită prin chelie în sus, şi, prin subţirimea sprâncenelor şi lipsa mustăţii, în jos, e gravă.

  — N-a fost luptă. Ei, cel mult două companii, iar noi două batalioane, e luptă?

  — Dar poziţia e cam a dracului… hei? nu?

  — Ce-are a face? Şi pe urmă ce rezistenţă e asta? Nu vezi – revin eu – abia zece-unsprezece căzuţi de la ei, douăzeci, douăzeci şi cinci de la noi.

  Orişan reia tacticos (acesta e cuvântul):

  — Că n-a fost serios o arată şi faptul că noi ne-am mişcat ca o turmă. N-a fost câmp de luptă… Un câmp de luptă modernă face impresia că e deşert. Nu se merge aşa cu sabia scoasă, ca în curtea cazărmii. Nu evoluează trupele ameninţate de sute de mitraliere şi mii de tunuri, ca noi adineauri.

  — Şi atunci? întreabă unul, lovind iarba cu sabia, neliniştit de ceea ce e în jurul nostru.

  — Probabil că mâine va fi luptă, uite pe dealurile de colo, ia caută pe hartă, ce sat e ăla?… Tohanul-Vechi. Ei, mâine deasupra lui o să fie desigur luptă cu grosul lor.

  — Sau poate ne atacă, venind cu întăriri, la noapte.

  Priveliştea de aci, din turnul Măgurei, e ca de tablou mural, mare cât un judeţ.

  Un triunghi cu baza la noi, largă de şapte-opt kilometri, înalt de vreo douăzeci, pare un parc mărginit net de dealuri. Un parc care imită în realitate o hartă: cu satele aşa, în forma desenată, de pe hartă, nu cum sunt când te găseşti în ele, cu cale ferată, cu şosele ca liniile, fântâni, grădini, biserici. O hartă mărită la scara naturalului şi mai viu colorată în verde, alb, negru, roşu, e acum Ţara Bârsei, dinaintea noastră. Satul Tohanul-Vechi arde pe stinse. Arde încă un sat, departe, mai la dreapta, cu fabrici parcă.

  Colonelul s-a odihnit, îşi pune chipiul.

  — Dimiule, ia-o cu batalionul tău înainte să curăţim toată Măgura Branului.

  — Credeţi că mai sunt trupe acum aici?

  — Nu vedeţi că în târg se luptă încă mereu?

  Peste un ceas, desfăşuraţi, am luat Măgura în lung, fără să întâlnim pe nimeni. Dar priveliştea e neasemănată acum. În fund, spre ţara românească, Bucegii, cu Omul şi Ialomicioara, la dreapta, Piatra Craiului, domul gotic de stâncă, înalt de 2400 de metri. Cotele mari, izolate, libere deci din toate părţile, ca nişte