Ca înălţime absolută, suntem de câteva ori mai sus ca în turnul Eiffel şi chiar faţă de târgul Branului de la picioare, înălţaţi la câteva sute de metri.

  Dealtminteri, pe străzile lui e oarecare mişcare, cârduri de gâşte, iată un copil, mai apoi o femeie care trece drumul. Din fund, vin mereu soldaţi de ai noştri. Ciudat e însă că la marginea târgului se aud trompetele româneşti sunând atacul şi lanţul de trăgători înaintează strigând un „ura” care ajunge până la noi.

  Ne privim muţi, strânşi pe iarbă ca la cafenea.

  — N-au cucerit încă satul ai noştri?

  Căpitanul nu crede. Orişan nu crede nici el.

  — Nu vedeţi, bre, că acum dau asaltul?

  — Îl dau ei aşa… ca să se afle în treabă, e de părere Popescu.

  — Ce facem noi?… Da ia… ia staţi… ia uite. Şi căpitanul rămâne privind nedumerit.

  Privim şi noi, toţi. Un grup de vreo douăzeci de soldaţi părăseşte târgul, merg spre nord, pe şosea, pe sub Măgura noastră. Acolo, jos, sunt mici, dar vii.

  — Sunt de-ai lor care se retrag.

  — Aş… sunt ai noştri care înaintează, uite mitraliera pe cai.

  — Domnilor, tragem…

  — Domnilor, nu tragem.

  Şi îi lăsăm să treacă.

  Acum e alt grup de soldaţi pitici, cenuşii, şi curând ne convingem că sunt unguri.

  — Ce facem? Le tăiem retragerea?

  — Ce să mai coborâm noi? E ordin să ţinem ocupată Măgura. Opriţi-i cu focuri de armă de aci de sus, e de părere colonelul. Acum suntem noi în turn şi ei sunt jos. Gheorghidiule, pune plutonul dumitale să tragă.

  Prima salvă, la 800 de metri, îi împrăştie ca pe găini, vin alţii din urmă, îi împrăştiem şi pe aceştia. Nimeni nu mai are curajul să treacă şoseaua. Îi pândim şi în curţile din margine. E o pasiune de vânător şi regretăm sincer că nu vedem căzând net. Mă îngrozesc o clipă, dar îmi explic. Cei de la 800 de metri nu sunt oameni, sunt soldaţi ca de plumb. Nu le văd faţa. Un autor de drept spunea că dacă juraţii ar fi să ucidă cu propria lor mână, n-ar condamna niciodată; preşedinţii de republică ar graţia întotdeauna. Căci e distanţa, e lipsa acelei reprezentări a conţinutului omenesc. Un om poate omorî un catalog de nume, dar rareori văzându-i în carne şi oase pe oamenii care poartă acele nume.

  În timpul când noi facem, de la 800 de metri înălţime, poliţia şoselei, în sat trompetele continuă să sune „atacul” şi ajung la noi urale. Oamenii sar garduri şi trec peste livezi. Asta în marginea cealaltă a satului. Prin mijloc mai umblă gâşte şi, din când în când, trece drumul câte-o femeie. Aflăm, mai târziu abia, că în această glumă privită de sus au căzut vreo două sute de oameni de o parte şi de alta, între care, de la noi, şi doi ofiţeri. Cauza poate fi şi în ezitarea cu care s-a dat asaltul. Înţeleg că e bine că azi-noapte nu s-a stăruit pentru cucerirea târgului. E o mare imprudenţă tactică orice atac de noapte cu trupe numeroase. Noaptea se dau numai lovituri cu oameni puţini. Cu atât mai mult când e vorba de o luptă de stradă, care cere nervi încercaţi. Ce să mai spunem despre uluitoarea greşeală de a duce o armată, care de patruzeci de ani n-a mai avut război, în câteva ore, în luptele de noapte şi de stradă totdeodată.

  Mai târziu ordonanţele şi oameni de la aprovizionare au coborât în târg după de-ale mâncării. M-am lungit pe spate, să dorm în după-amiaza luminoasă.

  Colonelul dă un sfat plin de înţelepciune:

  — Hai, domnilor, să dormin acum, cu toţii, chiar şi trupa, că la noapte nu doarme nimeni. Facem toată lumea de santinelă, toată noaptea.

  Pun mâinile sub căpătâi, dar încă nu am liniştea să pot dormi. De ieri de la şase seara mi se pare o veşnicie. Sunt eu soldatul acesta cu faţa, cu viaţa spre nord? Eu, care ieri, civil, legat de cei patruzeci de ani de pace, jucam domino cu tot sufletul spre miazăzi?

  Cu ghetele acestea subţiri de şevro negru, cu vestonul acesta de o paloare verde-albăstrie, eram alaltăieri la Câmpulung pradă unei nebunii care mi se părea fără soluţie. Atât de mare e depărtarea de cele întâmplate ieri, că acestea sunt mai aproape de copilăria mea decât mine cel de azi, aşa cum se micşorează distanţele satului tău de cătunele vecine, când eşti departe de tot în oraşul străin, cu altă lume. De soţia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevărat ca de o întâmplare din copilărie. Şi atunci sufeream de lucruri care azi mi se par fără înţeles. Diseară sau mâine voi muri. Lungit pe spate, la şase sute de metri în văzduh, deasupra ţării, cu conştiinţa şi cu faţa la cer, sunt parcă într-un punct de pe traiectoria unui proiectil în spaţiul interplanetar. Totuşi, trupul întârzie pe pământ, încă soldat, ca morţii care în primele ceasuri sunt în jurul casei şi văd pe ai lor, care nu mai sunt ai lor. Mai aproape acum decât sufletul femeii mele mi-e trupul ei, căci senzaţiile încă le mai trăiesc. Am regretul că nu m-am istovit într-o frenezie sexuală neîntreruptă, că mor încă în stare să mai iubesc, la douăzeci şi trei de ani. Trec pe cer nori mici albicioşi, îmi simt obrajii traşi şi barba crescută, de bolnav. Găsesc în buzunarul vestonului două ţigări aproape uscate, o foaie de hârtie cu adrese, cartea poştală cu ordinul de luptă. Popescu mă întreabă de departe dacă dorm, şi închid ochii de teamă că va veni lângă mine şi nu voi mai putea fi singur.

  Orişan vine şi el însă, şi nu se lasă până nu