— Hai acum jos în târg să vedem ce e acolo, dar e întrerupt de intervenţia maiorului Dimiu:

  — Nu părăseşte nimeni poziţia, dormiţi mai bine, că la noapte cine ştie ce se întâmplă. Mai rugaţi-vă şi voi la Dumnezeu!

  Să mă rog lui Dumnezeu?… Surâd cu buzele arse şi-mi simt ochii înmuiaţi. N-am crezut şi iată, nici acum, când mă scald în moarte, nu cred. Când am văzut aseară oamenii închinându-se, mi-a venit să zâmbesc, dar am devenit brusc serios, căci oamenii aceştia, convoi cu mine, camarazii mei, sunt singurul spirit acum pe lume, pentru mine, şi orice gest al lor mă înduioşează ca gesturile unui copil drag.

  Mă gândesc că voi lăsa, azi-mâine, trupul ăsta de o sănătate neasemănată, fără tară, care m-a slujit ca o slugă devotată. Douăzeci şi trei de ani niciodată bolnav, chiar atunci când în liceu îmbrăţişam aceleaşi femei care-i îmbolnăveau pe colegii mei. Şi totuşi ce prost m-am slujit de el. Amoruri de student sărac cu o servitoare, cu prostituate ieftine, apoi îmbrăţişări calpe, fără duioşie. Am privit după atâtea femei frumoase în viaţa mea şi niciuna, până la capăt, nu m-a înţeles. Altele n-au avut tăria să biruie împrejurările… Una singură mi-a dat nesfârşite nopţi de bucurie a posesiunii, de scufundare în voluptate. Aş fi murit azi fără să ştiu ce e îmbrăţişarea unui trup magnific de femeie sinceră şi frumoasă, dacă n-aş fi avut lângă mine, ca să-l frământ, trupul ei sănătos, cu rotunjimi de fruct şi animal tânăr, dacă nevasta mea nu m-ar fi iubit.

  Dar m-a iubit? Surâd pentru mine singur… De ce s-ar fi dat unui student sărac? O partidă, un viitor soţ? Atunci de ce n-au făcut-o şi altele înaintea ei? În orice caz, e singura femeie care a făcut sacrificii pentru mine, când mama a fost gata să pornească proces pentru moştenire, cu noi, copiii. I se cuvine să recunosc că nu m-a înşelat decât când am devenit bogat.

  Îmi trec mâna prin păr, în dorul unei mângâieri de neajuns.

  Mă ridic într-o rână şi privesc în jurul meu. Câţiva oameni dorm pe spate cu gura căscată, toţi palizi; dar cei mai mulţi sunt treji aşa în grămadă, ca o turmă. Colonelul şi-a aşternut jos mantaua şi gândeşte, lungit. Cred că nimeni, dintre ofiţerii şi soldaţii mei de frunte, nu poate dormi, ca şi mine acum, deşi, eu îndeosebi, n-am dormit decât câteva ore, tocmai de joi seara, când aşteptam răscolitor să plec la Câmpulung. Mă scol nervos şi mă duc lângă colonel.

  — Domnule colonel, noi aci putem face acte civile?

  — Ce acte civile vrei să faci? Sigur că poţi face un testament, dacă vrei.

  — Dar o donaţie? O scrisoare de bancă?

  — Nu ştiu. Cred că da… Întreabă pe vreun avocat dintre băieţi.

  Şi rămânem amândoi pe gânduri ca pe o apă.

  Maiorul vorbeşte pentru noi, dar parcă ar vorbi, parcă ar ofta în vis.

  — Sfânta Marie azi, ziua nevesti-mi şi a fetiţei.

  Căpitanul S. De la a zecea adaugă şi el îngândurat:

  — Da, şi ziua nevesti-mi…

  Pe urmă nu mai vorbeşte nimeni. Parcă toţi suferă de lingoare…

  Târziu îmi aduc aminte de Văraru şi-l caut pe căpitan.

  — Ce facem cu Văraru, domnule căpitan?

  Îmi răspunde pătruns şi îngândurat:

  — De aici nu mai pleacă nimeni.

  Înţeleg că suntem ca nişte leproşi, cine a venit între noi e iremediabil pierdut.

  Pe înserate vin din târg, cu legături în spinare, ordonanţele.

  Dumitru mă cheamă deoparte, la pluton:

  — Hai, domnule sublocotenent, că am adus şi pentru noi.

  A adus doi pui fripţi, pâine albă mare, stafide, brânză, o sticlă cu vin, o cămaşă nouă şi o pereche de ghete noi, tot de şevro, se pare de la vreun mic magazin devastat.

  — Văzusem că vi s-au prăpădit rău ghetele alea…

  Am un moment de ezitare, de superstiţie, dacă să îmbrac o cămaşă de la jaf acum, în plină baie a morţii, dar sunt murdar şi cine poate şti când ne vom vedea bagajele. Pe urmă, în învălmăşeala asta, faţă de sacrificiile pe care le facem noi, şi întâmplarea, şi stafiile răzbunării trebuie să fie îngăduitoare. De ghete nu mai vorbesc, că mi se scâlciaseră şi se strâmbaseră de-mi face o adevărată plăcere să le pot arunca.

  — Dumitre, cheamă pe gradaţi şi dă-le să mănânce bunătăţile de aici.

  — Astea-s numai pentru dumneavoastră. A Mariei a adus şi pentru domnul plotonier.

  — Dă-le lor… Şi, mai pe urmă, doi inşi să plece pe jos, să aducă tot ce le trebuie la oameni.

  Aş devasta un muzeu, aş jefui o biserică pentru cei pe care-i văd, cu ochii lor frumoşi şi credincioşi de câini osândiţi, lângă mine.

  — Adu-mi un toc şi hârtie pentru mine, Dumitre, dacă găseşti.

  Trebuie să fac chiar astă-seară scrisoarea de donaţie… Poate că la noapte ungurii primesc întăriri şi, cine ştie, vom fi atacaţi. Dintr-un atac de noapte, la baionetă, nu văd cum aş scăpa.

  Dealtfel, împotriva indicaţiilor reglementare, nu se trimit decât câteva plutoane în pădure, între care şi eu, la cel mult cincisprezece metri, iar înapoi, tot regimentul stă pe culmea Măgurii de veghe. O răpăială de focuri la dreapta, la miezul nopţii, ne face să tresărim, drepţi, înfioraţi. Din neştiut, vag uimit că în urmă, în liniştea lor, sunt oameni care au legături cu noi, pe la trei noaptea primim ordinul să luăm în zori Tohanul-Vechi, la vreo cinci kilometri de aci.

  Sunt şi incidente comice. Rădulescu şi-a adunat plutonul şi le ţine oamenilor un discurs despre Patrie. Toţi credem că e o parodie amuzantă şi când colo aflăm cu surprindere, de la el însuşi, că a vorbit serios.

  Cei patru kilometri dintâi îi străbatem în fugă peste livezi cu pruni şi meri, prin curţile oamenilor, căci, neştiind ce forţe avem în faţă, ne