e frică să nu fim surprinşi. Aş vrea să ştiu ce se petrece în sufletul ţăranilor şi nevestelor care-şi continuă lucrul. Nu, ăsta nu e războiul adevărat. Va veni şi acela. Pentru atacul satului şi al dealului din spate, suntem patru batalioane. Fireşte că nu ştim absolut nimic despre ce avem în faţă, căci statul nostru major se informează, pare-se numai de la oamenii noştri de la aprovizionare, când se duc înapoi după ceai şi fasole.

  Deşi noaptea fusesem în avanposturi, sunt iarăşi în linia întâia. Câteva lucruri tot aş putea spune despre Tohanul-Vechi.

  Că oamenii din plutonul meu s-au pornit aşa de rău, că nu s-au mai oprit până au ajuns dincolo de sat singuri, cu toate înjurăturile mele furioase (eram mai ales necăjit pe Văraru, care mânca varză, împuşca drept în sus şi nu vrea să se oprească) şi, mai ales, cu toate ordinele primite din urmă: să nu înaintez prea repede că voi compromite legătura trupelor care dau atacul.

  Că m-a înspăimântat violenţa şi precizia focului nostru de artilerie împotriva tranşeelor inamice.

  Apoi, că întâia oară mi-a dat ca un burghiu în inimă, un glonţ. Veneau rare, fâsâind, rupând, din când în când, cearşafuri de şifon, invizibile. Unul a căzut la cel mult o palmă de capul meu, căci aşteptam culcat, plescăind îndesat şi metalic în pământul afânat al miriştii. Unul singur, dar parcă m-ar fi lovit în frunte. Am avut, cu adevărat, impresia sleitoare că acelaşi plesnet înfundat l-ar fi avut şi în fruntea mea. Au mai fost apoi numaidecât altele, dar să mă descheie în tot sufletul, ca ăsta, niciunul.

  Al treilea – l-am ştiut mai târziu – a fost că luarea acestui sat, pe care îl cucerisem aproape singur cu locotenentul Voicu (cel ce mă înhăţase de gât ca prizonier), a figurat în comunicatul oficial de a treia zi, dându-mi acea senzaţie că: despre mine e vorba, deşi nu ştie nimeni. Seara, iar masă îmbelşugată, cu fripturi haiduceşti şi bunătăţi de tot soiul. Colonelul ia o măsură care socot că a dus, încetul cu încetul, la faptul că XX a luat, cel dintâi dintre regimentele de infanterie, „Mihai Viteazul” la drapel. Adică a hotărât că nimeni nu doarme în sat, ci toată lumea pe deal în avanposturi. Ofiţerii lui XX au făcut un război de oameni necăjiţi şi meşteşugari trudnici.

  Soldaţii trimişi jos să ne facă rost de bunătăţi pentru masă ne vestesc că prin satele cucerite şi, cu toţi cei doi ani de război, bogate în vite grase, de soi şi alte frupturi gospodăreşti, mulţi dintre cei de la trenurile regimentare şi de la serviciile dinapoi se dedau la un jaf rece şi cu socoteală. Suntem toţi indignaţi şi, dacă ar fi după noi, i-am împuşca neîntârziat.

  Îl revedem acum pe căpitanul Corabu. Compania lui „brigada Corabu”, cum o poreclim, căci a fost intercalată, la trecerea frontierei, independentă, între brigada noastră şi brigada bucureşteană care a luptat la Predeal, a atacat cu atâta hotărâre în această noapte dintâi, încât a ajuns până la Râşnov, în spatele frontului inamic, şi a trebuit să fie chemată înapoi. Soldaţii, nu numai că nu l-au împuşcat pe cel care-i comandă, şi care e acum încă şi mai aspru, dar îl iubesc cu mândrie că au un asemenea şef şi sunt foarte simţitori, ca şi sublocotenentul lor, la şoaptele care îi arată drept cea mai bună companie din regiment, în afară de faptul că sunt şi unitatea cea mai bine hrănită şi cea mai tihnită, datorită disciplinii aprige impuse de Corabu celor ce îl aprovizionează şi posturilor de veghe.

  Fata cu obraz verde, la Vulcan.

  A treia zi, acum la Vulcan, colonelul mă cheamă şi-mi dă ordin să plec cu o secţie în sat să fac poliţie şi anchetă. Au venit femei, românce de-ale noastre, să se plângă bocind că de îndată ce satul a fost părăsit de unguri, casele au fost jefuite de ţiganii care locuiesc la margine. Vreo două bătrâne mă întovărăşesc până acolo, ca să fac o percheziţie severă. A plouat repede, apa s-a scurs, soarele a apărut iar din nori, dar frunzele şi iarba au străluciri de rouă. În faţa cătunului de bordeie, de cum ne-a văzut venind, a ieşit toată ţigănimea, şi aşteaptă înspăimântată să ajungem la ea.

  Am severitate în obraz, pe care ţi-o dă apropierea, nici o clipă întreruptă, a morţii. Sunt hotărât să procedez exemplar.

  — De ce-aţi jefuit satul?

  Mă întâmpină protestări cu vocea înmuiată, ochi măriţi, mâini uscate de bătrâni, ca de mumii. N-au furat ei, nu s-au atins de averea nimănui. Fac semn oamenilor să-i înconjoare. Ca la un îndemn al celor mari, sau, cine ştie, înţelegând din carnea lor fragedă primejdia, vreo şapte-opt dănciuci, nu mai mari de cinci-şase ani, ba unii mici ca de trei, cu picioarele şi burţile goale, cad în genunchi în apa rămasă în făgaşul roţilor. Sunt frumoşi ca îngerii din Madona Sixtină a lui Rafael.

  — Şi-acum, cu ei toţi…

  Dar mă întrerup, căci între ei e o fată de vreo cincisprezece sau şaisprezece ani, mijlocie de statură. Are obrazul desăvârşit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca nişte prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roşcată a părului, la verdele gălbui al obrajilor fără pată, ca o apă, şi la verdele albăstrui al ochilor, mă uimeşte de rămân o clipă încremenit. Sugestia picturală nu mă părăseşte şi surâd gândind la Mona Vana. Pe urmă, scurt, milităreşte:

  — De ce ai furat?

  Întoarce dispreţuitor capul într-o parte, ridică din umerii taliei mici, săltate:

  — N-am furat.

  Mi s-a uscat gura şi devin nervos:

  — Cum n-ai furat?

  Râde de i se văd dinţii albi, cizelaţi într-o neasemănată mică potcoavă de fildeş şi întoarce capul într-o parte, cu o mână în şold.

  Mă duc mânios spre ea, smucesc de şorţuleţul albastru de Gretchen, pe care-l are peste rochie.

  — Ăsta-i al tău? Nu vezi că se