largi și își descheie cămașa. Apoi dădu jos chiloții și își desfăcu sutienul. Fiecare cusătură era făcută în Franța și orice însemn englezesc fusese tăiat de angajații din Baker Street. Păși cu grijă în apă. Era rece la suprafață, dar imediat dedesubt simți un curent cald.

Își croi drum în jurul mușchilor ei, acei mușchi ațoși pe care îi dezvoltase în timpul săptămânilor de antrenamente fizice. Râse pentru o clipă. Când începuse războiul, în septembrie 1939, Nancy era la hotelul Savoy, în Londra, în drum spre o stațiune din Hampshire ca să scape de kilogramele în plus pe care le dobândise mâncând raci în sos de unt și bând șampanie cu Henri.

Oare ar mai recunoaște-o acum? Poate i-ar plăcea noua ei siluetă, se gândi. Tot avea țâțe ca lumea, dar șoldurile erau mai înguste. Pernuța moale de pe abdomen dispăruse. Devenise tare și neted, iar brațele foarte bine definite. Îmbrăcată ca o nevastă franțuzoaică, arăta ca o femeie tânără care mâncase numai jumătăți de rații patru ani; dezbrăcată, arăta ca o amazoană.

Se scufundă în apă, se lăsă grea și simți cum i se duce tensiunea din oase. Se gândi la conversația ei cu Denden. Oare ce trebuia să fie în ochii oamenilor ăstora ca să poată să-i conducă? O soră pe care ai de gând s-o tachinezi și s-o protejezi, o iubită pe care s-o aperi sau o zeiță pe care s-o venerezi? Zeiță nu funcționa. Era ceva prea distant. Avea nevoie de încredere și de o parte și de alta. O iubită? Dacă mergea cu unul dintre băieți în pădure? Poate ar fi găsit un potențial leu printre oamenii lui Fournier pe care să-l seducă și să devină cavalerul ei. Se afundă din nou în apă, testând să vadă cât poate să-și țină respirația. Nu. Ar putea câștiga un aliat așa, dar i-ar pierde pe toți ceilalți. Și gândul că oricare alt bărbat în afară de Henri ar putea să pună mâna pe ea... Nu...

Ieși la suprafață și își umplu plămânii cu aerul dimineții. Soarele răsărise acum și se uită în jur la povârnișurile împădurite ale munților din jurul ei, la cerul care se însenina și la frunzele care tremurau și se minună. Înotase alene spre piatra unde își lăsase hainele și văzu ceva tremurând în lăstăriș, unde nu ajungea nici o adiere de vânt. Un animal? Erau mistreți în pădure, dar nu le văzuse urmele prin apropiere și nimic altceva nu trăia în pădure care să facă atâta mișcare. În afară de oameni. Să fi ajuns o patrulă germană atât de departe în pădure. Un sătean? Dar nu era nici o fermă sau gospodărie în zonă.

Încă în apă, își luă revolverul de sub prosop și îl îndreptă spre locul unde văzuse mișcare, ținându-se de pietrele din jurul apei cu mâna liberă.

– Ieșiți de-acolo!

Tufișurile rămaseră nemișcate. Oare își imaginase? Câteva nopți de nesomn și începea să aibă vedenii. Apoi își aminti de râsetele băiețeilor din jurul focului și îi pică fisa.

– Acum, căcănarilor, dacă nu vreți să vă alegeți cu un glonț.

Trase un foc în sus. Intră în trunchiul unui stejar tânăr cu un sunet foarte plăcut.

Din tufișuri ieșiră trei oameni. Spaniolii – trei dintre oamenii care chiar aveau experiență în luptă. Avusese o părere mai bună despre ei. Țineau mâinile deasupra capului.

– Rodrigo, Mateo și Juan, le spuse, pronunțând fiecare nume foarte clar. Dobitocilor! Hai să vedem dacă am înțeles. Voi, băieți, ați supraviețuit războiului civil din Spania, ați venit până aici să vă bateți cu fasciștii, iar eu puteam să vă omor – pentru ce?

Ieși din apă cu arma încă ațintită asupra lor, mișcându-se încet. N-avea de gând să alunece. Ei se înroșiră și se holbară cu ochii alunecând pe corpul ei, la mușchii brațelor, la bust, la blănița întunecată dintre picioare. Ea îi lăsă să se uite, simțind cum o sorb din priviri. Apoi, în timp ce stătea așa, în liniște, cu revolverul ațintit spre ei, își dădu seama că începeau să fie din ce în ce mai confuzi. Într-un final, privirile li se întoarseră în ochii ei și rușinea le aprinse obrajii.

– Da, am o gaură. Aveți senzația că asta mă face slabă de înger? Că sunt o fetiță care fuge când vede sânge? Juan! Își mută ținta pe cel mai în vârstă dintre bărbați. Asta crezi, Juan?

– Nu, señora.

Ea ținu pistolul îndreptat spre el cu o mână calmă ca o stâncă.

– Mateo, dă-mi prosopul.

El fugi pe lângă ea și i-l puse în mâna liberă, încercând din răsputeri să nu se uite la ea deloc, după care se întoarse la locul lui, între cei doi compatrioți și își ridică mâinile din nou. Nancy reuși să-și înăbușe un zâmbet.

– Nu, señora, spuse ea. Așa e. Pentru că sunt o femeie în toată firea, nu-i așa, Rodrigo?

Rodrigo se uita fix la un punct la vreo zece centimetri deasupra capului ei.

– Da, señora.

– Și știi ce înseamnă asta, Mateo?

El scutură din cap.