Îi studie pe rând. Toți se uitau la stele.

Coborî piedica pistolului și își lăsă mâna pe lângă corp, după care începu să-și usuce părul, fără să încerce măcar să se acopere. Ei în continuare țineau mâinile sus.

– Când vorbiți cu mine să vă adresați cu gradul meu. Eu sunt căpitanul Wake, ne-am înțeles?

– Da, căpitane, răspunseră ei în cor.

Ea nici măcar nu se uită la ei.

– Bine, acum. Hai, valea!

Bărbații o luară la fugă în sus pe deal, spre tabără, iar Nancy se îmbrăcă tremurând de frig.

Urcă încet panta după ei. Majoritatea oamenilor ațipiseră pe unde apucaseră, alții terminau ce brandy mai rămăsese în timp ce fierbeau apa pentru terciul de ovăz. Nancy îi văzu pe cei trei spanioli departe de ceilalți, plouați și vinovați. Fournier învârtea ultima gură de brandy, lângă tăciunii focului lui. O văzu și rânji la ea, măsurând-o din cap până-n picioare.

– Le-ai făcut băieților un spectacol ca lumea? o întrebă.

Nu-și făcuse vreun plan. Nu se gândise. Se duse glonț spre el, alergând toată distanța dintre ei și îl pocni peste față cu dosul palmei, zburându-i țigara dintre buze și făcându-l să scape sticla din mână. El se împletici să se ridice. Era cu vreo 15 centimetri mai înalt ca ea. Ridică pumnul. Apoi ezită. Ea îl scuipă în față. El o lovi. O trânti la pământ pe o parte și vru să se întoarcă. Ea lovi cu bocancul și-l nimeri chiar în fluierul piciorului. Asta îl făcu să țipe. Căzu peste ea, lovind-o în părți, în timp ce ea își ținea brațele ridicate să-și apere capul. Nu scoase nici un sunet.

Cu un urlet de furie, Fournier se ridică în picioare și se îndepărtă. Nancy simțea sângele pe buze, dar încă nu simțea durere. Se rostogoli în picioare, luă chiștocul aprins de pe jos și se lansă din nou spre el, cu toată greutatea, în spatele lui. El căzu cu fața în jos, în țărână, iar aerul îi ieși din plămâni cu un grohăit. Nancy îi înfipse chiștocul fumegând în obraz, după care îl prinse cu brațul pe după gât. Bărbatul se zbătu să-i prindă încheietura, dar nu reuși s-o apuce, se agită și încercă s-o arunce din spatele lui. Simți cum începea să obosească.

– Căpitane... spuse ușor unul dintre luptătorii francezi, păstrând distanța cu grijă, rugător chiar.

Ea îi dădu drumul și se ridică, după care porni spre cărarea ce ducea în sus. În spatele ei îl auzea pe Fournier cum se îneacă și o înjură și murmurul oamenilor care îl ajutau.

Măcar acum nu se mai hlizeau.

Capitolul 29

Se uitau la ea. Nu se mai hlizeau, dar nici nu era nimic prietenos în privirile pe care i le aruncau. În ziua de după ce se bătuse cu Fournier, Nancy îi scoase în șuturi din sacii de dormit de cum ieșise soarele și le ordonă să se alinieze. Alte două grupuri de oameni, care se ascunseseră pe dealuri pe timpul iernii, li se alăturaseră când aflaseră despre provizii. Acum erau vreo patruzeci. Nu erau destui, nici pe departe, dar era un început. Toți erau de prin partea locului, în afară de spanioli.

Fournier se afla în primul rând, la dreapta, holbându-se, dar nu zicea nimic și nici nu le dădea băieților vreo indicație despre direcția în care să sară. Dedesubtul lor, pâlcuri de copaci și pășuni curgeau în jos spre vale, într-un milion de tonuri de verde schimbător, un pământ pe care să-l iubești, dar care nu mai era al lor. Nu atâta timp cât un singur neamț în uniformă mai era în interiorul granițelor Franței. Știau cu toții asta. Și familiile lor știau. Nancy realiză că avea în mână cheia care să le deschidă inimile îndărătnice.

Își alese cu grijă cuvintele, dar nu se complică. Gata cu coniacul și cu țigările până nu învățau cum să folosească armele pe care le primiseră, să-și plănuiască rute de scăpare și să înceapă un program complet de tir și antrenamente fizice. Și le mai oferea ceva.

– Eliberarea Franței se apropie, le spuse ea tare și răspicat. Trebuie să fim pregătiți. Dacă nu ne vreți pe noi, armele noastre sau aurul nostru, bine, treaba voastră. Puteți să stați aici și să fiți măcelăriți de prima trupă de soldați SS pe care se hotărăsc ei s-o trimită după voi. O să-mi duc comoara în altă parte. Dar dacă vă antrenați, nu doar voi o să aveți parte de ajutor din partea britanicilor. Sunt printre voi care aveți familie, neveste, copii, mame, care se chinuie singuri cât sunteți voi aici sus?

Câțiva bărbați dădură din cap.

– O să le dau cincizeci de franci zilnic cât timp vă antrenați. Prima sesiune de antrenament cu arma e peste o oră. Dacă vreți ca familiile voastre să mănânce, să fiți prezenți.

Cine și-ar fi lăsat oamenii să moară de foame ca să-și apere mândria? Nu ei. În următoarea săptămână făcură ce li spuse. Aproape.

În timp ce le explica tactici, se uitau prin