De la faptul că el, ca director al uniunii raionale a cooperaţiei de consum, a organizat vânzarea unor produse textile pentru activul de partid (că nu a fost pentru popor – n-a deranjat pe nimeni), şi soţia procurorului nu a putut să cumpere: nu a fost acolo, iar procurorul Rusov n-a îndrăznit să se apropie el însuşi de tejghea, şi lui Vlasov nu i-a trecut prin minte să-i spună: „o să vă pun deoparte” (dar prin firea lui nu ar fi spus niciodată aşa ceva). În plus: procurorul Rusov şi-a adus la cantina partidului, cu circuit închis, un prieten care nu avea legitimaţie acolo (adică era un grad inferior), iar şeful cantinei nu i-a permis acestuia să prânzească acolo. Procurorul i-a cerut lui Vlasov să -l sancţioneze, dar Vlasov nu l-a sancţionat în plus, a ofensat într-un mod nepermis NKVD-ul raional. Şi a fost inclus în opoziţia de dreapta…!

  Considerentele şi actele găitanelor albastre sunt atât de meschine, încât rămâi stupefiat de mirare. Agentul operativ Sencenko i-a luat unui ofiţer de armată arestat porthartul şi geanta, folosindu-le în faţa lui. Unui alt arestat, cu ajutorul unei şmecherii în procesul-verbal, i-a luat mănuşile de fabricaţie străină, (în timpul ofensivei îi afecta în mod deosebit că nu sunt primii la adunarea trofeelor.) Agentul serviciului de contraspionaj al Armatei a 48-a, care m-a arestat pe mine, a pus ochii pe portţigaretul meu, care nici măcar nu era un portţigaret, ci o cutie nemţească de birou, de o culoare purpurie atrăgătoare. Şi pentru această porcărie a recurs la o întreagă manevră profesională: mai întâi nu a trecut-o în procesul-verbal („asta puteţi s-o păstraţi”), pe urmă a ordonat să fiu din nou percheziţionat, ştiind prea bine că altceva nu mai am în buzunare. „Aha, asta ce este? Confiscat!” Şi ca să nu protestez: „La carceră cu el!” (Care jandarm ţarist ar fi îndrăznit să se poarte astfel cu un apărător al patriei?) Fiecărui anchetator i se repartiza o anumită cantitate de ţigări pentru stimularea celor ce mărturiseau şi a turnătorilor. Bineînţeles că erau şi dintre aceia care le sfeteriseau pentru ei. Furau chiar şi în orele de anchetă, ore care li se plăteau îndoit: noi băgăm de seamă că în procesele-ver-bale de noapte durata „de la” şi „până la” era exagerată. Anchetatorul Fiodorov (gara Reşotî, cutia poştală 235), în timpul percheziţiei din apartamentul cetăţeanului liber Korzuhin, a furat el însuşi un ceas de mână. Anchetatorul Nikolai Fiodorovici Krujkov, în timpul blocadei Leningradului, i-a declarat Elizavetei Viktorovna Strahovici, soţia inculpatului K. I. Stra-hovici, al cărui anchetator era: „Am, nevoie de o plapumă cu vată. Să mi-o aduceţi!” Ea i-a răspuns: „Camera unde am lucrurile călduroase este sigilată”. Atunci, el s-a dus la ea acasă; fără să rupă sigiliul pus de securitate, a demontat clanţa uşii („Iată cum lucrează NKGB-ul!” i-a explicat el voios) şi a început să scoată de acolo lucrurile călduroase, vârând prin buzunare şi câteva cristaluri. (Elizaveta Viktorovna, la rândul ei, a scos şi ea ce a putut dintre lucrurile ei. „Destul cât aţi scos! A oprit-o el, continuând să scoată.)

  În 1954, această femeie energică fi neînduplecată (soţul ei iertase totul, chiar şi faptul că îl condamnaseră la moarte şi încerca s-o facă să se răzgândească: nu trebuie!) a depus ca martor împotriva lui Krujkov. Întrucât Krujkov nu făcea aşa ceva pentru prima oară ţi astfel erau încălcate interesele Organelor, el a primi! Douăzeci şi cinci de ani. Oare însă pentru multă vreme…?

  Cazuri asemănătoare sunt fără număr, pot fi editate o mie de Carii albe (şi începând din 1918), numai să fie chestionaţi sistematic foştii deţinuţi şi soţiile lor. Poate că există şi au existat găitane albastre care nu au furat şi nu şi-au însuşit nimic niciodată, dar eu nu-mi pot imagina nicidecum un astfel de găitan albastru! Pur şi simplu nu înţeleg: dat fiind felul lor de a vedea Lucrurile, ce îl poate reţine, dacă obiectul i-a plăcut? Încă de la începutul deceniului al patrulea, când noi îmbrăcam uniforma jungsturm^-ului şi îndeplineam primul plan cincinal, iar ei îşi petreceau serile în saloane în stil aristocratic occidental, cum era apartamentul Concordiei losse, soţiile lor etalau toalete de origine străină. De unde proveneau toate astea?

  Şi ce nume aveau! Parcă erau angajaţi în serviciu după nume! De pildă, la Comitetul securităţii de stat al regiuni Kemerovo: procurorul Trutnev (Trântorul), şeful serviciului de anchetă, maiorul Şkurkin (Profitorul), adjunctul lui, locotenent-colonelul Balandin (Zămârcă); tot acolo anchetatorul Skorohvatov (lute-de-Mână). Să vrei să le născoceşti şi n-ai putea! Şi apoi, toate la un loc! (Pe Volkopialov – Moartea-Lupilor – şi Grabişcenko -Jefuitorul, i-am mai menţionat.) Oare să nu se reflecte nimic în numele oamenilor şi în comasarea lor?

  Şi iată, din nou, cum este memoria deţinuţilor: Ivan Korneev a uitat numele acelui colonel de securitate, prietenul Concordiei losse (după cum s-a dovedit – cunoştinţă comună), cu care a stat împreună la izolatorul din Vladimir. Acest colonel era întruchiparea instinctului puterii şi al profitului contopite la un loc. La începutul anului 1945, perioada de vârf a „trofeelor”, el a cerut să lucreze în acel sector al Organelor care (în frunte cu Abakumov însuşi) controlau jaful de război, adică se străduiau să prade cât mai mult nu în folosul statului, ci al lor propriu (ceea ce au izbutit cu vârf şi îndesat). Eroul nostru a ras vagoane întregi, şi-a construit câteva vile (una în Klin). După război, bogăţia i se urcase într-atât la cap, încât, odată, la gara din Novosibirsk, a ordonat să fie daţi afară toţi consumatorii dintr-un restaurant, iar pentru el şi tovarăşii de băutură, să fie aduse fete şi femei, pe care le-a silit să danseze goale pe mese. Asta însă i-ar fi fost trecută cu vederea, dacă n-ar fi încălcat o altă lege importantă, la fel ca şi Krujkov: a mers împotriva dor săi. Acela a înşelat Organele, iar acesta şi mai rău: a pariat că va seduce soţiile – ale cui credeţi?

  — Ale colegilor săi cekişti… Şi nu l-au iertat! A fost închis într-un izolator politic în