Acest destin fatal de a fi şi ei închişi nu era chiar rar printre găitanele albastre, nu există un mijloc temeinic de asigurare împotriva lui, însă nu se ştie de ce ei nu trag învăţăminte din lecţiile trecutului. Probabil tot din lipsă de inteligenţă superioară, iar cea inferioară le şopteşte: se întâmplă rareori, nu se întâmplă multora, eu o să scap şi-apoi, nici ai noştri n-or să mă lase.

  Ai lor, într-adevăr, se străduiesc să nu-i lase la nevoie, există o înţelegere tacită între ei: să aranjeze pentru colegi măcar un regim privilegiat (colonelului I. J. Vorobiov, la închisoarea specială din Marfino, aceluiaşi V. N. Ilin, la Lubianka, vreme de peste opt ani). Celor care sunt închişi, câte unul, pentru greşelile personale, datorită acestei prevederi de castă, de obicei, nu le este rău, şi aşa se explică sentimentul de nepedepsire pe care îl încearcă zi de zi în timpul serviciului. Cu toate acestea sunt cunoscute câteva cazuri când unii agenţi operativi de lagăr au fost aruncaţi să-şi ispăşească pedeapsa în lagăre comune, unde s-au întâlnit cu zeki care se aflaseră cândva sub puterea lor, şi nu le-a fost prea bine (de exemplu, agentul operativ Munşin, care ura cu înverşunare articolul Cincizeci şi Opt şi se bizuia pe sprijinul hoţilor, a fost gonit de aceiaşi hoţi să doarmă sub prici. Nu avem însă posibilitatea să aflăm mai multe amănunte despre aceste cazuri pentru a le putea explica.

  Insă acei agenţi de securitate care nimeresc în val (au şi ei valurile lor…!) riscă totul. Valul este o stihie, este chiar mai puternic decât Organele, şi aici nimeni nu-ţi va mai veni în ajutor, de teamă să nu fie el însuşi târât în aceeaşi prăpastie.

  Totuşi, şi în ultima clipă, dacă dispui de informaţii bune şi ai o minte subtilă de cekist, încă mai poţi scăpa de sub avalanşă, demonstrând că nu ai nimic de-a face cu ea. Astfel, căpitanul Saenko (nu acel tâmplar-cekist, care în 1918-1919 devenise celebru prin mulţimea de oameni împuşcaţi, prin metodele de tortură: împunsături cu sabia în corp, lovituri în fluierul piciorului, turtirea capului sub greutăţi şi arderea pielii”.

  — Dar poate rudă cu acesta) a avut slăbiciunea să se căsătorească din dragoste cu o kavejedistă, pe nume Kohanskaia. Şi brusc, încă la începutul formării valului, el a aflat că vor fi arestaţi toţi kavejediştii. În vremea aceea el era şeful secţiei operative a GPU-ului din Arhanghelsk. Şi atunci ce credeţi că a făcut? Fără să stea nici o clipă pe gânduri, a băgat-o la închisoare pe soţia iubită! Şi nici măcar pentru vina de a fi fost kavejedistă, i-a confecţioant un alt dosar! Şi nu numai că a scăpat, dar a şi fost avansat, a devenit şeful NKVD-ului din Tomsk. (încă un subiect Sunt cu duiumul aici! Poate cineva le va folosi.)

  Valurile se năşteau în virtutea unei legi tainice de înnoire a Organelor -un mic sacrificiu periodic, pentru ca toţi cei rămaşi să capete aerul de purificaţi. Organele trebuiau să se schimbe mai repede decât creşterea normală şi îmbătrânirea generaţiilor umane: nişte bancuri de ghebişti trebuiau să piară la fel de inevitabil precum nisetrul care vine să moară pe pietrele râurilor pentru a fi înlocuit de puiet. Această lege a fost bine sesizată de inteligenţa superioară, dar găitanele albastre nu au vrut să recunoscă această lege şi să o prevadă. Şi regii Organelor, şi aşii Organelor, şi miniştrii înşişi în ceasul hărăzit de astre şi-au aşezat capul sub propria ghilotină.

  Cel dintâi banc l-a atras după sine lagoda. Este foarte probabil că multe dintre acele nume glorioase care ne vor încânta când va veni vorba de Belomorkanal au nimerit în acest banc, numele lor fiind şterse ulterior din şirurile poetice.

  Cel de al doilea banc a fost foarte curând atras de efemerul Ejov. Unii dintre cei mai buni cavaleri ai anului 1937 au pierit în acest şuvoi (însă nu trebuie să exagerăm, nici pe departe toţi cei mai buni). Ejov a fost bătut la anchetă, arăta jalnic. De când cu aceste arestări, a rămas orfan însuşi GULag-ul5. De pildă, concomitent cu Ejov au fost întemniţaţi şi şeful direcţiei financiare a GULag-ului, şi şeful direcţiei sanitare, şi şeful VOHR*, şi chiar şeful Secţiei operative a GULag-ului, şeful peste toţi „cumetrii” lagărelor!

  * Roman Gul, Dzerjinski, Paris, 1936.

  *VOHR -Voenizirovannaia ohrana (Paza militarizată), înainte – Paza internă a Republicii.

  Apoi a fost bancul lui Beria.

  Iar grasul şi înfumuratul Abakumov s-a poticnit înainte de asta, singur.

  Cândva, istoricii Organelor (dacă arhivele nu vor lua foc) ne vor relata toate acestea pas cu pas, cu tot noianul de cifre şi cu toată strălucirea numelor.

  Eu voi istorisi puţin din povestea lui Riumin şi Abakumov, pe care am aflat-o întâmplător. (Nu voi repeta ceea ce am izbutit să spun despre ei în alt loc*.) înălţat de Abakumov, fiind unul dintre apropiaţii lui, Riumin a venit la el spre sfârşitul anului 1952 cu vestea senzaţională că profesorul-doctor Etinger a recunsocut tratamentul greşit prescris lui Jdanov6 şi Şcerbakov7 (cu scopul de a-i ucide). Abakumov a refuzat să creadă pur şi simplu pentru că el cunoştea această bucătărie şi a considerat că Riumin întrece măsura. (Riumin însă intuia mai bine ce vrea Stalin!) Pentru verificare au organizat îri aceeaşi seară un interogatoriu încrucişat lui Etinger, din care au tras concluzii diferite: Abakumov – că nu există nici o „chestiune a medicilor”, Riumin -că există. Dimineaţa urmau să verifice încă o dată, însă mulţumită particularităţilor miraculoase ale Stabilimentului Nocturn, Etinger a murit în aceeaşi noapte! În aceeaşi dimineaţă, Riumin, evitându -l pe Abakumov şi fără ştiinţa lui, a telefonat la Comitetul Central şi a cerut audienţă la Stalin! (Eu cred că nu acesta a fost pasul lui cel mai hotărâtor. Pasul decisiv, când Riumin şi-a riscat capul, îl făcuse în ajun, nefiind de acord