de acum înainte noi vom lua mâncarea, voi să mâncaţi din ce aveţi aici, Târfă, Târfele nu sunt nici bărbaţi, nici femei, sunt târfe, deja ştii câte parale fac târfele. Furios, orbul trase un foc spre uşă. Glonţul trecu printre capetele orbilor, fără să-1 atingă pe niciunul şi se înfipse în peretele coridorului. Nu m-ai prins, spuse soţia medicului, şi ai grijă, dacă ţi se termină muniţiile, sunt alţii aici care şi ei vor să fie şefi.

  Se îndepărtă, făcu câţiva paşi încă fermi, apoi înainta de-a lungul peretelui coridorului, aproape leşinând, deodată genunchii i se îndoiră şi căzu lată. Ochii i se înnegurară, Voi orbi, îşi spuse, dar înţelese imediat că încă nu venise timpul, erau doar lacrimile care îi acopereau vederea, lacrimi cum nu mai vărsase niciodată în viaţa ei, Am ucis, spuse în şoaptă, am vrut să ucid şi am ucis. îşi întoarse capul spre uşa salonului, dacă orbii ar ieşi acum, n-ar fi în stare să se apere. Coridorul era gol. Femeile dispăruseră, orbii, încă speriaţi de împuşcături şi mai mult de cadavrele din jur, nu îndrăzneau să iasă. încetul cu încetul forţele îi reveniră. Lacrimile continuau să curgă, mai lente, senine, ca în faţa unui lucru iremediabil. Se ridică greu. Avea sânge pe mâini şi pe haine, şi deodată trupul extenuat o anunţă că era bătrână, Bătrână şi asasină, gândi, dar ştia că, dacă ar fi necesar, ar ucide din nou, Dar când e necesar să ucizi, se întrebă mergând spre hol, şi îşi răspunse tot ea, Când e deja mort ceea ce e încă viu. Clătină din cap, îşi spuse, Dar asta ce înseamnă, vorbe, vorbe, nimic mai mult. Continua să meargă singură. Se apropie de uşa care dădea spre curte. Printre gratiile porţii distingea cu greu silueta soldatului de pază, încă mai sunt oameni afară, oameni care văd. Un zgomot de paşi în spatele ei o făcu să tresară, Ei sunt, se gândi, şi se întoarse rapid, cu foarfecele pregătit. Era soţul ei. Femeile din al doilea salon veniseră, strigând pe drum ce se întâm-plase, o femeie îl omorâse cu cuţitul pe şeful nelegiuiţilor, s-au tras focuri, medicul nu întrebă cine era femeia, nu putea fi decât a lui, i-a spus băieţelului strabic că mai târziu îi va povesti restul aventurii, probabil acum e moartă, Sunt aici, spuse ea, şi se apropie de el şi-1 îmbrăţişa, fără să observe că îl pătează de sânge, sau observând, dar n-avea importanţă, până astăzi au împărţit totul, Ce s-a întâmplat, întrebă medicul, au spus că a fost omorât un om, Da, eu 1-am omorât, De ce, Cineva trebuia s-o facă, şi nu era altcineva, Şi acum, Acum suntem liberi, ei ştiu ce-i aşteaptă dacă vor încerca din nou să se folosească de noi, Va fi luptă, război, Orbii sunt tot timpul în război, au fost tot timpul în război, Vei ucide din nou, Dacă va fi nevoie, de această orbire nu voi mai scăpa, Şi mâncarea, Vom veni noi după ea, mă îndoiesc că vor îndrăzni să mai vină aici, cel puţin câteva zile se vor teme să nu păţească acelaşi lucru, să nu le intre un foarfece în gât, N-am ştiut să rezistăm aşa cum trebuie când au venit cu primele cereri, Aşa e, ne-a fost frică şi frica nu e întotdeauna un sfetnic bun, şi acum să mergem, Ar trebui, pentru mai mare siguranţă, să ne baricadăm uşile de la saloane punând paturi unele peste altele, cum fac ei, dacă unii dintre noi vom trebui să dormim pe jos, răbdare, mai bine aşa decât să murim de foame.

  În zilele următoare s-au întrebat dacă nu tocmai asta li se va întâmplă. La început nu s-au mirat, erau obişnuiţi, pauze în distribuţia hranei fuseseră întotdeauna, orbii cei răi aveau dreptate spunând că uneori militarii întârziau, răstălmăcind pe dată lucrurile când afirmau batjocoritor că de aceea erau nevoiţi să impună o raţionalizare, sunt anevoioase obligaţiile celor ce guvernează, în a treia zi, când, în saloane, nu mai reuşeau să găsească nici o coajă de pâine, nici o firimitură, soţia medicului, însoţită de câţiva tovarăşi, ieşi în curte şi întrebă, Hei, ce-i cu întârzierea asta, ce se întâmplă cu mâncarea, sunt două zile întregi de când n-am mâncat. Sergentul, altul, nu cel dinainte, veni la grilaj şi declară că responsabilitatea nu-i aparţinea armatei, ea nu ia pâinea de la gura nimănui, onoarea militară n-ar permite, nu era mâncare pentru că nu era mâncare, şi voi să nu faceţi un pas înainte, primul care avansează ştie ce soartă îl aşteaptă, ordinele nu s-au schimbat. Astfel intimidaţi, orbii s-au întors în clădire, şi s-au sfătuit, Şi acum, ce facem, dacă nu ne aduc de mâncare, Poate ne aduc mâine, Sau poimâine, Sau când n-o să ne mai putem mişca, Ar trebui să ieşim, N-am ajunge nici până la poartă, Dacă am vedea, Dacă am vedea, nu ne-ar fi băgat în infernul ăsta, Cum o mai fi viaţa pe afară, Poate că n-o să-i deranjeze să ne dea ceva de mâncare dacă ne ducem la ei să cerem, în fond, dacă lipseşte pentru noi, o să lipsească şi pentru ei, Tocmai de aceea nu ne vor da din cea pe care o mai au, Şi înainte să se termine a lor o să fim noi morţi de foame, Ce putem face atunci. Stăteau pe jos, sub lumina galbenă a singurului bec din hol, formând aproape un cerc, medicul şi soţia lui, bătrânul cu legătură neagră, între alţi bărbaţi şi femei, doi sau trei din fiecare salon, atât din aripa stângă cât şi din aripa dreaptă, iar atunci, fiind această lume a orbilor aşa cum e, se întâmplă ceea ce întotdeauna trebuie să se întâmple, unul dintre bărbaţi spuse, Ce ştiu eu e că n-ajungeam în situaţia asta dacă şeful lor n-ar fi fost omorât, ce conta că se duceau acolo femeile de două ori pe lună să le dea ceea ce natura a dat să fie dat, întreb eu. Unora li s-a părut amuzantă reminiscenţa, alţii şi-au înăbuşit