râsul, nici un glas de protest n-a fost lăsat să vorbească de stomac, acelaşi bărbat insistă, Cine o fi cel care a făcut-o, aş vrea să ştiu, femeile care erau atunci acolo s-au jurat că n-au fost ele, ce-ar trebui să facem ar fi să luăm justiţia în mâinile noastre şi să-1 ducem să fie pedepsit, Dacă am şti cine e, Le-am spune uite omul pe care-1 căutaţi, acum daţi-ne de mâncare. Soţia medicului îşi plecă fruntea, îşi zise, Au dreptate, dacă cineva va muri de foame va fi vina mea, dar apoi, dând glas mâniei pe care o simţea urcând în ea, contrazicând acceptarea responsabilităţii, Dar să fie ăştia primii care să moară pentru ca vina mea s-o plătească pe a lor. Apoi se gândi, ridicându-şi ochii, Şi dacă acum le-aş spune că eu am ucis, m-ar da pe mâna lor, ştiind că mă aşteaptă o moarte sigură. Fie din pricina foamei ori pentru că gândul deodată a sedus-o ca un abis, mintea îi fu cuprinsă de ameţeală, trupul i se mişcă înainte, gura i se deschise pentru a vorbi, dar, în clipa aceea, cineva îi prinse braţul şi i-1 strânse, privi, era bătrânul cu legătură neagră, care rosti, L-aş omorî cu mâinile mele pe cel care singur se va denunţa, De ce, întrebară din jur, Pentru că, dacă ruşinea mai înseamnă ceva în acest infern în care ne-au pus să trăim şi pe care noi 1-am transformat în infernul infernului, asta se datorează persoanei care a avut curajul să ucidă hiena în bârlogul hienei, Da, sigur, dar nu ruşinea ne va umple farfuriile, Oricine ai fi tu, ai dreptate în ce spui, totdeauna au fost unii care şi-au umplut burţile pentru că n-au avut ruşine, dar noi, care nu mai avem nimic, în afara acestei ultime şi nemeritate demnităţi, cel puţin să ne arătăm capabili să luptăm pentru ce ne aparţine de drept, Ce vrei să spui cu asta, Că după ce am început trimiţând femeile şi mâncând pe seama lor ca nişte codoşi de mahala, e acum rândul bărbaţilor, dacă mai e vreunul pe aici, Fii mai clar, dar mai întâi spune de unde eşti, Din primul salon din dreapta, Vorbeşte, E foarte simplu, vom merge să luăm mâncarea cu propriile noastre mâini, Au arme, Din cât se ştie n-au decât un pistol, şi cartuşele nu vor ţine veşnic, Şi unii dintre noi pot să moară, Alţii au murit pentru mai puţin, Nu sunt dispus să-mi pierd viaţa pentru ca ceilalţi să profite, Tot aşa nu vei fi dispus să mănânci dacă altul îşi va pierde viaţa pentru ca tu să mănânci, întrebă sarcastic bătrânul cu legătură neagră, iar celălalt nu răspunse.

  La intrarea care dădea spre saloanele din aripa dreaptă se ivi o femeie care se ascunsese să asculte. Era femeia care primise în faţă şuvoiul de sânge, aceea în gura căreia ejaculase mortul, aceea în urechea căreia soţia medicului spusese, Taci, iar acum această femeie se gândeşte, De aici unde sunt, aşezată în mijlocul acestor orbi, nu-ţi pot spune taci, nu mă da de gol, dar, fără îndoială, mi-ai recunoscut vocea, e cu neputinţă s-o fi uitat, mâna mea a fost pe gura ta, trupul tău lipit de trupul meu, şi eu am spus taci, acum a venit momentul să aflu cu adevărat pe cine am salvat, să aflu cine eşti, de aceea voi vorbi cu voce tare şi limpede ca tu să mă poţi acuza, dacă acesta e destinul tău şi al meu, acum, Nu vor merge numai bărbaţii, vor merge şi femeile, ne vom întoarce în locul unde ne-au înjosit pentru ca nimic să nu rămână din umilinţă, să ne putem elibera de ea la fel cum am scuipat ce ne-au vărsat în gură. A vorbit şi a rămas în aşteptare, până când femeia a rostit, Unde vei merge tu, voi merge şi eu, iată ce-a spus. Bătrânul cu legătură neagră zâmbi, părea un zâm-bet fericit, poate era, nu e momentul să-1 întrebăm, mai interesant e de observat expresia de uimire a celorlalţi orbi, ca şi cum ceva le-ar fi trecut pe deasupra capului, o pasăre, un nor, cea dintâi, timidă, rază de lumină. Medicul îi strânse mâna soţiei, apoi întrebă, Mai e cineva aici care vrea să-1 descopere pe cel care 1-a omorât pe ticălosul ăla, ori suntem de acord că mâna care 1-a ucis e mâna tuturor, mai exact mâna fiecăruia dintre noi. Nimeni n-a răspuns. Soţia medicului spuse, Să le mai dăm un răgaz, să aşteptăm până mâine, dacă soldaţii nu vor aduce mâncare, atunci mergem înainte. S-au ridicat, şi-au luat rămas-bun, unii spre dreapta, alţii spre stingă, imprudenţi, nu se gândiseră că vreun orb din salonul nelegiuiţilor ar fi putut să tragă cu urechea, din fericire diavolul nu stă tot timpul la pândă după uşă, zicala e binevenită. Megafonul n-a fost însă binevenit, în ultimele zile câteodată vorbea, câteodată nu, dar mereu la aceeaşi oră, cum promisese, exista desigur în transmiţător un sistem de ceas care, în clipa precisă, pornea banda înregistrată, nu vom afla motivul pentru care ratase de câteva ori, sunt probleme ale lumii din afară, în orice caz destul de serioase, rezultatul a fost că s-a dat peste cap calendarul, aşa-numita socoteală a zilelor, pe care unii orbi, maniaci din fire, sau iubitori ai ordinii, ceea ce e o formă moderată de manie, se străduiseră s-o ţină scrupulos, făcând noduri pe o sfoară, aşa procedau cei care nu aveau încredere în memorie, ca cineva care ar fi scris într-un jurnal. Acum se pornise în afara programului, s-o fi avariat mecanismul, un releu răsucit, o sudură desprinsă, să sperăm că înregistrarea n-o va lua la nesfârşit de la început, asta ne-ar mai lipsi, nu doar orbi, şi nebuni. Pe coridoare, în saloane, ca un ultim şi inutil avertisment, răsuna vocea autoritară, Guvernul regretă că a fost silit să exercite cu energie ceea ce consideră a fi dreptul şi datoria sa de a proteja populaţia prin toate mijloacele în criza pe care o traversăm, când ne confruntăm