bulevardul de alături erau aliniate o mulţime de magazine şi saloane de divertisment amestecate cu baruri şi restaurante. Mesele de afară găzduiau o vibrantă cultură de cafenea. U-amprenta lui Aaron comandă trei taxiuri şi le parcă pe rampele publice din apropiere, plătindu-le să aştepte cu trei monede din conturi independente greu, aproape imposibil de detectat.

– Vrei să mă duc înăuntru şi să încerc să dau de el? întrebă Corrie-Lyn.

Aaron studie intrarea principală a templului, o arcadă trunchiată, încadrată de lichidul iluminant care curgea pe fiecare parte, făcând-o să pară un pasaj întunecos. O mulţime de oameni veneau şi plecau, majoritatea îmbrăcaţi în genul de haine pe care le vedeai pe Querencia. Robele preoţeşti viu colorate erau uşor de reperat.

– Presupun că acest cineva este un cleric al Visului Viu, unul de rang destul de înalt, dat fiind propriul rang.

Ea aprobă scurt din cap.

– Da. E încă adjunct aici. L-am cunoscut acum cincizeci de ani. Complet dedicat viziunii lui Inigo.

– Vechea gardă, deci.

– Da.

– Bine, deci nicio şansă să dăm peste el plimbându-se cu treburi pe-aici. N-o să se mişte din biroul lui.

– E la etajul al patrulea. Pot ajunge, probabil, acolo sus, mai am încă acces. Nu sunt sigură însă că te pot lua cu mine.

– Orice fel de acces ai avut, a fost revocat deja. Şi, dacă te conectezi la interfaţa Visului Viu, reţeaua va trimite o alertă ce va fi vizibilă până şi pentru cei de pe vechiul Pământ.

– Şi, atunci, ce vrei să faci?

– Dacă onestitatea nu ne e de folos… am câteva trucuri care ar trebui să ne ajute să ajungem în biroul lui, fără a atrage atenţia asupra noastră. Şi-apoi nu ne rămâne decât să ne rugăm ca el să nu ne denunţe în momentul în care îi spunem „Bună“.

– Eu zic „Bună“, a subliniat ea.

– Mă rog!

Software-ul său identificase deja trei potenţiali inamici pe fondul agitaţiei pietonilor din piaţă. Privind clădirea sclipitoare, avu senzaţia distinctă de capcană gata să se închidă brusc. Problema lui era că indicarea celor trei suspecţi nu ar fi fost de ajuns pentru a o convinge pe Corrie-Lyn că ar trebui să facă tot posibilul să-l ajute. Asta necesita o sperietură reală de aceeaşi intensitate precum cea pricinuită de căpitanul Manby în Marele Makkathran. Diferenţa fiind că acum ea ar fi trează, sobră şi cu mintea limpede. Trebuia să înţeleagă că Visul Viu era inamicul ei la toate nivelurile.

– Vom merge pe uşa din faţă, spuse el. Nu are sens să atragem atenţia încercând să ne furişăm prin spate.

– Fiecare parte a templului are o intrare care duce la sala de recepţie principală. Sunt toate deschise, pentru noi toată lumea e binevenită.

– Vorbeam metaforic, spuse el. Haide. U-amprenta îi spunea că poliţia metropolitană din Riasi tocmai primise o avertizare că doi activişti politici cunoscuţi a fi agresivi au fost văzuţi în oraş. Doamnelor şi domnilor, Elvis este bine şi se întoarse cu adevărat în clădire, mormăi el, fără să ştie bine de ce.

La asta, Corrie-Lyn lăsă să-i scape un şuierat de exasperare şi o luă spre intrarea în templu. Aaron o urmă, amuzat de atitudinea ei. Gândurile din gaia-câmpul pieţei erau plăcute şi stimulante, un melanj de senzaţii care-ţi făceau părul să se ridice de-a lungul coloanei vertebrale. Era aproape ca şi cum interiorul craniului i-ar fi fost mângâiat. Ceva minunat se afla în incinta templului, promitea gaia-câmpul. Nu trebuia decât să păşească înăuntru…

Aaron zâmbi la superficialitatea ispitei, echivalentul mental al unei pâini proaspăt coapte în dimineaţa unei zile de iarnă. Îşi imagina că ar fi o mare atracţie pentru oricare trecător ocazional. Problema era însă lipsa unui asemenea specimen, majoritatea locuitorilor din Ellezelin fiind adepţi ai Visului Viu. Dar acest templu, la fel ca toate celelalte din Marea Confederaţie, găzduia un punct de confluenţă din gaia-câmp şi era inevitabil ca efectul de ispitire să fie maxim în piaţă.

Nimeni nu se uită la ei atunci când intrară în galeria acoperită cu cortina ei de luminiscenţă. Rezultatul scanării efectuate de câmpul său de nivel-unu îi indică lui Aaron că cei trei suspecţi de afară se îndreptau spre templu. Din fericire, ei nu puteau detecta o astfel de scanare de intensitate joasă, nepărând să fi fost îmbunătăţiţi cu biononice.

La intrare erau plasaţi senzori, sisteme standard de înregistrare a feţelor şi a semnăturii şi de depistare a armelor ascunse. Genul de senzori cu care era echipată orice clădire publică. Biononicul lui Aaron îi anulă destul de uşor.

În interior, cântecul de sirenă din gaia-câmp se atenuă treptat, fiind înlocuit cu o unică notă de armonie. Decorul şi eterul se amestecau pentru a da un sentiment de refugiu paşnic, chiar şi temperatura aerului era plăcut de răcoroasă. Sala de primire era o replică a camerei principale de audienţe din Palatul Orchard în care primarul îi întâmpina pe cetăţenii onoraţi. Aici, clericii vorbeau în linişte cu grupuri mici de oameni. Aaron şi Corrie-Lyn trecură prin hol, îndreptându-se către arcada care ducea la intrarea dinspre est. Coridorul din dreapta nu avea nicio barieră vizibilă. Aaron îşi folosi câmpurile biononice pentru a manipula sistemele electronice de pază ale acestuia şi decuplă câmpul de forţă. Se opri să verifice reţeaua clădirii, dar nu se declanşase nicio alarmă.

– Intrăm, îi spuse el liniştit.

Un lift îi duse până la etajul patru, deschizându-se într-un coridor cu ferestre mai înguste decât cele de la parter. Pe când ieşeau din ascensor, u-amprenta îl informă că celor trei taxiuri aflate în aşteptare tocmai le fuseseră examinate programele de gestionare. Aaron nu era hotărât în ce moment să-i spună că fuseseră depistaţi. Cu cât întârzia mai mult, cu atât mai greu urma să le fie să părăsească templul. Avea nevoie doar s-o zguduie suficient pentru a o face să adere la misiunea lui, dar nu s-o