ce te-ai întors, okwia? întrebă mama. Se uita la mostre de țesături, să aleagă o nuanță pentru perdelele noi. Înlocuiam perdelele în fiecare an, pe la sfârșitul harmattanului. Kevin îi aducea mamei să vadă mostre, apoi ea alegea câteva și îi arăta lui Papa, ca să ia el decizia finală. De obicei, alegea ce-i plăcea ei cel mai mult. Bej-închis anul trecut. Bej-nisipiu acum doi ani.

Voiam să-i spun mamei că mă simțeam într-adevăr altfel după ce mă întorsesem, că îmi părea că livingul nostru are prea mult spațiu gol, prea multă pardoseală de marmură care strălucea de la lustruitul lui Sisi și care nu adăpostea nimic. Tavanele erau prea înalte. Mobila noastră era lipsită de viață: mesele de sticlă nu se cojeau în timpul harmattanului, salutul canapelelor de piele era de o răceală neprimitoare, covoarele persane erau prea luxoase ca să reflecte vreun sentiment. Dar am spus:

— Ai lustruit etajera.

— Da.

— Când?

— Ieri.

M-am uitat la ochiul ei. Acum părea să se deschidă puțin. Probabil că ieri se umflase de nu mai putuse deschide ochiul deloc.

— Kambili! se auzi vocea lui Papa, limpede, de sus.

Mi-am ținut respirația și am stat nemișcată.

— Kambili!

— Nne, du-te, spuse mama.

Am urcat încet la etaj. Papa era în baie, cu ușa întredeschisă. Am bătut la ușa deschisă și m-am oprit, întrebându-mă de ce mă chemase când era în baie.

— Intră, spuse el. Stătea în picioare, lângă cadă. Urcă-te în cadă.

M-am holbat la Papa. De ce îmi cerea să mă urc în cadă? M-am uitat în jur, pe gresia din baie; nu era niciun băț, nicăieri. Poate că avea să mă lase în baie, iar el se va duce jos, prin bucătărie, să rupă un băț dintr-unul din copacii din curte. Când Jaja și cu mine eram mai mici, de prin clasa a doua până într-a cincea, ne punea să ne aducem singuri bețele de afară. Alegeam întotdeauna pin șuierător, pentru că ramurile erau maleabile, nu la fel de dureroase ca ramurile țepene de gmelina sau avocado. Iar Jaja înmuia bețele în apă rece, pentru că spunea că asta le face mai puțin dureroase când te atingeau. Cu cât ne făceam mai mari, cu atât aduceam crengi mai mici, până când Papa începu să meargă să aducă el singur bățul.

— Urcă în cadă, spuse Papa din nou.

Am urcat în cadă și am stat acolo, uitându-mă la el. Nu părea că va merge să aducă vreun băț, și am simțit frica, înțepătoare și aspră, umplându-mi vezica și urechile. Nu știam ce are de gând să-mi facă. Era mai simplu când vedeam un băț, pentru că puteam să-mi frec palmele unele de altele, și să-mi încordez mușchii de pe pulpe pregătindu-mă de bătaie. Nu-mi mai ceruse niciodată să intru în cadă. Apoi am văzut ibricul pe jos, aproape de picioarele lui Papa, ibricul verde în care Sisi fierbea apă pentru ceai și garri, cel care șuiera când apa începea să fiarbă. Papa îl luă de jos.

— Știai că bunicul vostru vine la Nsukka, nu-i așa? întrebă în igbo.

— Da, Papa.

— Ai pus mâna pe telefon să mă anunți despre asta, gbo?

— Nu.

— Știai că urmează să dormi în aceeași casă cu un păgân?

— Da, Papa.

— Deci ai văzut păcatul limpede și ai pășit drept în el?

Am dat din cap.

— Da, Papa.

— Kambili, ești o comoară. Vocea îi tremura acum, de parcă ar fi vorbit la o înmormântare, înecat de emoție. Ar trebui să cauți perfecțiunea. Nu trebuie să vezi păcatul și să pășești direct în el. Coborî ibricul în cadă, înclinându-l spre picioarele mele. Îmi turnă apa fiartă pe picioare, încet, de parcă ar fi făcut un experiment și voia să vadă ce se întâmplă. Acum plângea, iar lacrimile îi șiroiau pe față. Am văzut aburul umed înainte să văd apa. Am urmărit apa părăsind ibricul, curgând aproape cu încetinitorul, într-un arc, spre picioarele mele. Durerea atingerii fu atât de pură, atât de ascuțită, încât, preț de o secundă, n-am simțit nimic. Și apoi am urlat.

— Asta îți faci singură, când pășești în păcat. Îți arzi picioarele, spuse el.

Am vrut să spun „Da, Papa”, pentru că avea dreptate, dar arsura de pe picioare mi se urca în sus, în cicluri rapide de durere înfiorătoare, spre cap și buze, și ochi. Papa mă ținea cu o mână mare, turnând apa cu grijă, cu cealaltă. Nu mi-am dat seama că vocea care hohotea – „Îmi pare rău! Îmi pare rău!” era a mea, până când apa se opri și am realizat că îmi mișcam gura, iar cuvintele ieșeau. Papa puse ibricul jos, își șterse ochii. Stăteam în cada opărită; îmi era prea frică să mă mișc – pielea de pe picioare mi s-ar fi jupuit dacă aș fi încercat să mă dau jos din cadă.

Papa mă prinse cu mâinile de subsuoară ca să mă scoată, dar am auzit-o pe mama spunând:

— Lasă-mă pe mine, te rog. Nu observasem că mama venise în baie. Îi curgeau lacrimi pe obraz. Îi curgea și nasul și mă întrebam dacă se va șterge înainte să-i ajungă în gură, pe limbă. Amestecă sare cu apă rece și așeză cu grijă amestecul granulat pe picioare. Mă ajută să ies din cadă, vru să mă care în spate înapoi în cameră, dar am refuzat. Era prea mică. Puteam cădea amândouă. Mama nu vorbi până când ajunserăm amândouă în cameră.

— Ar trebui să iei Panadol, spuse ea.

Am dat din cap afirmativ și am lăsat-o să-mi dea tabletele, cu toate că știam că nu îmi vor alina prea mult picioarele, care acum îmi pulsau cu un ritm constant și dogoritor.

— Ai fost în camera lui Jaja? am întrebat și mama dădu din cap că da.

Nu-mi