— Faceţi lucrul acesta în fiecare dimineaţă? am întrebat-o pe Naoko.

  — Absolut în fiecare dimineaţă. De obicei, treaba aceasta o fac femeile nou-venite, pentru că e uşoară. Vrei să vezi iepurii?

  — Bineînţeles.

  Coteţul iepurilor era în spatele coliviei uriaşe. Am văzut vreo zece iepuri, dormind în paie. Naoko a măturat, le-a pus mâncare în cutii şi a luat în braţe un pui de iepure, frecându-l de obraz.

  — Vezi ce drăgălaş e? zise Naoko, veselă. Apoi mi l-a dat şi mie să-l ţin. Boţul acela mic de carne şi blană s-a lipit de mine, mişcând, caraghios, din urechi.

  — Să nu-ţi fie frică! Nu-ţi face nimic! spuse Naoko, mângâindu-i căpşorul cu un deget şi zâmbindu-mi. A fost un zâmbet atât de radios, încât nu am putut să nu zâmbesc şi eu.

  Unde o fi Naoko de peste noapte? mă întrebam. Eram absolut sigur că n-a fost vis şi că Naoko cea adevărată s-a dezbrăcat şi mi-a arătat trupul ei gol.

  Reiko fluiera, frumos, melodia Proud Mary şi între timp aduna gunoiul, îl băga în saci şi lega sacii la gură. Le-am ajutat să ducă uneltele şi sacii cu grăunţe în magazie.

  — Îmi plac grozav dimineţile, spuse Naoko. Parcă totul este proaspăt şi nou. Încep să mă întristez pe la prânz şi nu pot să sufăr apusul soarelui. Trăiesc cu senzaţia aceasta zi de zi.

  — Da, şi în timp ce gândeşti astfel, îmbătrâneşti ca şi mine. Te gândeşti că acum e dimineaţă, acum e seară, iar când te trezeşti la realitate, vezi că au trecut anii peste tine.

  — Eu am impresia că ţie-ţi place să îmbătrâneşti, spuse Naoko.

  — Nu chiar, spuse Reiko. Ceea ce ştiu este că nu mai vreau să fiu tânără.

  — De ce nu? am întrebat-o.

  — E atât de complicat! răspunse Reiko.

  A fluierat iar Proud Mary în timp ce punea mătura şi peria la loc. Apoi a închis magazia cu unelte.

  Cele două femei s-au întors acasă, au încălţat nişte tenişi şi au zis că pleacă la câmp.

  — Mai bine stai acasă şi citeşti ceva, îmi sugeră Reiko. Nu e prea interesant ce facem acolo şi, în plus, muncim în grupul nostru. Cât ne aştepţi, continuă ea, poţi să ne speli şi lenjeria de corp pe care am lăsat-o lângă chiuvetă.

  — Cred că glumeşti, am spus eu, uimit.

  — Normal, spuse ea, râzând. Eşti atât de dulce! Nu-i aşa, Naoko?

  — Chiar că e dulce, spuse ea.

  — Bine, o să învăţ la germană, oftai eu.

  — Da, fii cuminte şi învaţă, spuse Reiko. Ne întoarcem înainte de prânz.

  Fetele au plecat, chicotind. Am auzit paşi şi multe voci pe sub fereastră.

  Am intrat în baie şi m-am mai spălat o dată pe faţă. Apoi mi-am tăiat unghiile cu cleştişorul pe care l-am găsit acolo. Erau destul de puţine lucruri în baia aceea, mai cu seamă că era folosită de două fete. Cu excepţia câtorva sticluţe cu cremă, frumos aranjate, şi a unui tub cu cremă pentru buze, nu mai existau alte cosmetice. După ce am terminat de tăiat unghiile, mi-am mai făcut o cafea şi am băut-o la bucătărie, cu manualul de germană deschis în faţă. Am rămas doar într-un tricou, deoarece în bucătărie bătea soarele şi era cald. În timp ce memoram verbele neregulate din tabel, m-a cuprins o senzaţie cumplit de ciudată: mi se părea că o distanţă incomensurabilă separă verbele nemţeşti neregulate de această bucătărie.

  Naoko şi Reiko s-au întors pe la ora unsprezece şi treizeci de minute. Au făcut, pe rând, duş şi s-au schimbat. Am plecat toţi trei la cantină şi după prânz am luat-o spre poarta principală. De data aceasta, portarul era la datorie. Stătea la măsuţa lui şi mânca cu poftă. Probabil că i se adusese prânzul de la cantină. La radioul de pe raft se auzea o melodie populară veche. Ne-a salutat prietenos când ne-am apropiat şi i-am răspuns în acelaşi mod.

  Reiko i-a explicat că plecăm la plimbare şi ne întoarcem în vreo trei ore.

  — Grozav! a zis el. Aveţi noroc de vreme bună. Nu vă apropiaţi totuşi de drumul de lângă vale, au fost nişte alunecări de teren din pricina ploii torenţiale şi e periculos. În rest, puteţi să vă plimbaţi pe unde vreţi.

  Reiko a scris într-un caiet de învoiri numele ei şi al lui Naoko, precum şi data şi ora.

  — Distracţie plăcută şi aveţi grijă de voi! spuse portarul.

  — Ce om drăguţ! am exclamat eu.

  — Ee, are nişte doage stricate, spuse Reiko, arătând cu mâna spre cap.

  Avusese totuşi dreptate. Cerul era albastru şi un singur nor alb se agăţase de boltă, arătând ca o dungă trasată de probă pe o pânză. Ne-am plimbat o vreme pe lângă zidul din piatră al Căminului Ami şi apoi am început să urcăm pe o potecă îngustă, unul în urma celuilalt. Reiko era în frunte, Naoko la mijloc, iar eu încheiam plutonul. Reiko umbla cu paşi siguri, ca una care cunoştea fiecare colţişor. Drumul urca pieptiş şi nu prea mai aveam suflu şi pentru vorbe. Naoko era îmbrăcată în blugi albaştri şi cămaşă albă şi îşi ducea haina în mână. Îi priveam părul lung şi drept, legănându-se pe umeri. Din când în când se întorcea şi îmi zâmbea. Poteca urca şi urca ameţitor, dar Reiko nu slăbea deloc pasul. Naoko se ţinea după ea, ştergându-şi sudoarea de pe faţă. Deoarece nu mai urcasem de mult pe munte, îmi pierdusem antrenamentul şi simţeam că mi se taie suflarea.

  — Urcaţi deseori pe munte? am întrebat-o pe Naoko.

  — Cam o dată pe săptămână, răspunse ea. Ţi se pare greu?

  — Un pic.

  — Hai că mai avem puţin, spuse Reiko. Am făcut deja două treimi din drum. Doar eşti băiat mare, ce