— Da, dar nu sunt în formă.

  — Dacă te ţii numai de fete, spuse Naoko cu voce joasă.

  Am vrut să-i răspund, dar am renunţat, pentru că abia mai respiram. Când şi când, zburau pe lângă noi nişte păsărele roşii, cu moţ caraghios. Siluetele lor se conturau minunat pe fundalul albastru al cerului. Câmpiile din jur erau pline de flori albe, albastre şi galbene, iar albinele bâzâiau întruna. Înaintam, pas cu pas, dar nu mă puteam gândi la nimic din pricina peisajului încântător.

  Panta s-a terminat după vreo zece minute de mers şi am intrat pe un platou. Ne-am odihnit puţin, ştergându-ne sudoarea de pe frunte, trăgându-ne suflarea şi bând nişte apă. Reiko a găsit o frunză şi a suflat în ea ca într-un fluier.

  Am început să coborâm o potecă înconjurată, pe ambele părţi, de iarbă înaltă. Am mers aşa vreo cincisprezece minute până când am ajuns la primul cătun. Nici urmă de fiinţă umană pe-acolo, iar cele douăsprezece-treisprezece case păreau a fi într-o stare de degradare avansată. Iarba crescuse până la brâu în preajma caselor, iar cuiburile porumbeilor făcute în găurile din zid se uscaseră complet. O casă se prăbuşise cu totul, rămânând în picioare doar stâlpii de susţinere, iar altele păreau încă locuibile dacă deschideai uşile. Ne-am strecurat pe aleea dintre casele tăcute, fără viaţă.

  — Casele astea erau locuite până acum şapte-opt ani, mă informă Reiko. Acesta era terenul pe care-l lucrau sătenii. Au plecat cu toţii… era prea grea viaţa de aici. Iarna erau complet izolaţi din pricina zăpezii şi nici solul nu e fertil. Au socotit că e mai bine la oraş şi câştigă mai mulţi bani.

  — Ce păcat! am exclamat eu. Unele case par chiar locuibile.

  — La un moment dat, au încercat nişte hippy să trăiască aici, dar n-au rezistat din pricina iernilor aspre.

  Imediat după ce am trecut de sat, am dat peste o zonă împrejmuită ce părea a fi păşune şi se vedeau câţiva cai păscând iarbă. Am luat-o de-a lungul gardului şi am zărit un câine care venea spre noi, în fugă, dând din coadă. S-a apropiat mai întâi de Reiko, s-a ridicat pe labele din spate şi i-a adulmecat faţa, apoi a sărit, jucăuş, pe Naoko. Am fluierat şi a venit la mine, lingându-mi mâna cu limba lui lungă.

  — Este câinele care are grijă de păşune, îmi explică Naoko, mângâindu-l pe cap. Cred că se apropie de douăzeci de ani, mai are doar câţiva dinţi şi nu poate mânca lucruri tari. Doarme toată ziua în faţa cafenelei şi o ia la fugă pe alee numai când aude paşi.

  Reiko scoase o bucată de brânză din rucsac şi simţindu-i mirosul, câinele se repezi, fericit, la ea.

  — Nu o să-l mai vedem pe copilul acesta multă vreme, spuse Reiko, mângâindu-l. Pe la jumătatea lui octombrie, vor încărca vacile şi caii în camioane şi-i vor duce la grajduri. Nu-i lasă să pască decât vara, în perioada în care e deschisă cafeneaua cea mică pentru turişti. E, nu sunt chiar turişti, le-aş zice mai degrabă drumeţi şi nu sunt mai mult de douăzeci pe zi. Ia ascultă, n-ai vrea să bei ceva?

  — Grozavă idee!

  Câinele ne-a condus la cafenea. Era o căsuţă albă cu o terasă mică, iar de streaşină atârna o firmă ştearsă, sub forma unei ceşti de cafea. Câinele ne-a luat-o înainte, pe scări în sus, şi s-a întins pe terasă, închizând ochii. Ne-am aşezat la o masă şi imediat după aceea a venit la noi o fetişcană cu coadă de cal, îmbrăcată în blugi albi şi cămaşă largă. Le-a salutat pe Reiko şi pe Naoko ca pe nişte vechi şi bune prietene.

  Reiko mi-a prezentat-o.

  — E prietena lui Naoko.

  — Bună ziua! m-a salutat ea.

  — Bună ziua! am răspuns.

  Cât au stat ele de vorbă, am mângâiat câinele. Avea gâtul tare, iar când i-am scărpinat locurile noduroase, a închis ochii şi a suspinat de plăcere.

  Am întrebat-o pe fată cum îl cheamă.

  — Pepe, a răspuns ea.

  — Pepe! l-am strigat eu, dar câinele nu s-a mişcat.

  — Nu prea aude, a zis fata. Trebuie să-i vorbeşti mai tare.

  — Pepe! am ţipat eu. Câinele a deschis ochii, s-a mişcat puţin şi mi-a răspuns cu un lătrat scurt.

  — Hai, Pepe, dormi, ca să trăieşti mult, îi spuse fata. Pepe s-a întins iar la picioarele mele.

  Naoko şi Reiko au cerut două pahare cu lapte cu gheaţă, iar eu am comandat o bere.

  — Hai să ascultăm radioul, a spus Reiko.

  Fata deschise amplificatorul şi prinse un post FM la radio. Formaţia Blood, Sweat and Tears cânta Spinning Wheel.

  — De aceea venim până aici, spuse Reiko, încântată. Nu avem radiouri în camere, aşa că dacă nu venim aici din când în când, habar nu avem ce se mai cântă în lume.

  — Locuieşti aici? am întrebat-o pe fată.

  — Doamne fereşte! Aş muri de singurătate dacă mi-aş petrece nopţile aici. Cel care are grijă de păşune mă duce seara în oraş şi vin iar dimineaţa. Mi-a arătat o camionetă parcată undeva mai încolo, în faţa biroului său.

  — O să înceapă în curând vacanţa cea lungă, nu? întrebă Reiko.

  — Da, o să închidem prăvălia, spuse fata.

  Reiko i-a oferit o ţigară şi au fumat amândouă.

  — O să-ţi simt lipsa, spuse Reiko.

  — Mă întorc anul viitor, în mai, zise fata, râzând.

  Cream a cântat la radio White Room, iar după publicitate am auzit Scarborough Fair al lui Simon şi Garfunkel.

  — Îmi place grozav, spuse Reiko după ce s-a terminat melodia.

  — Eu am văzut filmul.

  — Cine joacă?

  — Dustin Hoffman, am spus.

  — Nu-l ştiu, spuse Reiko, dând tristă din cap. Lumea se schimbă nebuneşte şi eu nu mai sunt la curent cu ce