Reiko i-a cerut fetei să-i aducă chitara. Fata a închis radioul şi a adus o chitară veche. Câinele şi-a ridicat capul şi a adulmecat instrumentul.

  — Ăsta nu-i de mâncat, îi spuse Reiko.

  O briză uşoară, purtând cu ea parfumul florilor şi al ierbii, învălui terasa. Coama muntelui din faţa noastră părea că atinge cerul.

  — Parcă ar fi o scenă din Sunetul muzicii, i-am spus eu lui Reiko în timp ce-şi acorda chitara.

  — Ce vrei să spui? întrebă ea.

  Reiko zdrăngăni puţin la chitară, străduindu-se să găsească primele acorduri din Scarborough Fair. Se pare că era prima dată când interpreta cântecul acesta, dar după câteva încercări mai puţin reuşite, şi-a intrat în ritm şi a cântat excelent. Când a cântat-o a treia oară, a adăugat chiar acorduri personale.

  — Am ureche muzicală, nu? întrebă Reiko, întorcându-se spre mine şi făcându-mi cu ochiul. De obicei pot cânta orice, chiar şi fără partitură, cu condiţia să aud un cântec de cel puţin trei ori.

  A fredonat toată melodia Scarborough Fair, acompaniindu-se la chitară. Am aplaudat-o toţi trei, iar ea ne-a răspuns cu o elegantă plecăciune a capului.

  — Mai demult, am fost răsplătită cu aplauze entuziaste pentru un concert de Mozart, spuse ea.

  — Dacă ne cânţi Here Comes the Sun al Beatles-ilor, spuse fata, laptele cu gheaţă e din partea casei.

  Reiko i-a făcut un semn de OK cu degetul mare şi a atacat melodia solicitată. Nu avea o voce chiar atât de profundă şi poate era puţin cam asprită de tutun, dar a interpretat melodia foarte frumos. Ascultând-o, în timp ce beam bere şi priveam muntele, chiar aveam senzaţia că soarele o să se arate din nou. Interpretarea mi s-a părut extrem de sensibilă. Reiko a înapoiat chitara şi a spus fetei să deschidă radioul din nou, sugerându-mi să fac o plimbare cu Naoko prin apropiere.

  — Eu vreau să ascult radioul şi să stau de vorbă cu ea. Dacă vă întoarceţi pe la ora trei, e tocmai bine.

  — Nu te deranjează dacă rămânem singuri atâta vreme? am întrebat eu.

  — Păi, conform regulamentului, nu se prea permite, dar… nu sunt eu baba care să vă ţină de mână tot timpul! Vreau şi eu să mă relaxez puţin şi apoi, tu ai bătut atâta drum ca să stai de vorbă cu Naoko şi presupun că aveţi multe de vorbit, spuse Reiko, aprinzându-şi o altă ţigară.

  — Hai să mergem! spuse Naoko, ridicându-se.

  M-am ridicat şi eu. Câinele s-a trezit şi a venit după noi o bucată de drum, dar s-a plictisit repede şi s-a întors pe terasă. Am luat-o agale, pe drumul de lângă gard. Din când în când, Naoko mă lua de mână sau de braţ.

  — Parcă ne-am întors la vremuri de demult, nu-i aşa? întrebă ea.

  — Care vremuri de demult? am reacţionat, râzând. S-a întâmplat în primăvara aceasta şi dacă primăvara aceasta înseamnă „vremuri de demult”, atunci zece ani în urmă ar însemna istorie antică, nu?

  — Asta-i senzaţia mea, de istorie antică, spuse Naoko. Te rog să mă scuzi pentru azi noapte, eram un pachet de nervi. N-ar fi trebuit să fac aşa ceva după ce ai bătut un drum atât de lung pentru mine.

  — Nu-i nimic. Dacă poţi scăpa astfel de nervii care pun stăpânire pe tine, foarte bine. E oricum mai înţelept decât să-i ţii închişi în tine. Dă cu ei în mine şi gata! Apoi ne vom înţelege şi mai bine.

  — Şi la ce-mi serveşte să mă înţelegi tu pe mine?

  — Am impresia că nu ţi-e clar. Nu-i vorba de „la ce-ţi serveşte”. Să zicem că în lume sunt persoane cărora le place să studieze mersul trenurilor cât e ziua de lungă, alţii fac bărcuţe din beţe de chibrit. Cu ce te deranjează pe tine că s-a găsit în lumea asta mare un individ care vrea să te înţeleagă?

  — Vrei să spui că ăsta-i un fel de hobby al tău? întrebă ea, amuzată.

  — Da, cred că-l putem numi astfel. Nişte oameni mai normali ar zice că e vorba de prietenie sau dragoste, dar dacă tu vrei să-i spui hobby, pe mine nu mă deranjează.

  — Ia ascultă, Watanabe! Nu-i aşa că şi tu ai ţinut mult la Kizuki?

  — Normal că am ţinut, am răspuns.

  — De Reiko îţi place?

  — Îmi place mult. E tare drăguţă!

  — Cum de-ţi plac numai asemenea oameni, adică vreau să spun oameni ca noi? mă întrebă Naoko. Noi suntem ciudaţi şi un pic scrântiţi şi deoarece nu ştim să înotăm, ne scufundăm treptat. Aşa a fost Kizuki, aşa sunt şi eu, şi Reiko. De ce nu-ţi plac ţie oameni mai normali?

  — Pentru că eu nu vă văd astfel, am spus după o clipă de gândire. Eu nu vă consider smintiţi pe nici unul dintre voi. Cei pe care îi văd eu „scrântiţi” sunt acolo, în lumea de afară.

  — Nu-i adevărat, noi suntem scrântiţi, spuse Naoko. Îmi dau perfect de bine seama de lucrul acesta.

  Ne-am plimbat o vreme fără să mai scoatem nici un cuvânt. Am lăsat gardul ce împrejmuia păşunea în urma noastră şi am dat peste un petec de pajişte înconjurată de copaci. Aveam impresia că e un lac acolo.

  — Câteodată mă trezesc foarte speriată în toiul nopţii, spuse Naoko, strângându-mă de braţ. Îmi e teamă că n-am să mă mai fac bine niciodată. Am senzaţia că o să rămân aşa ca acum, că o să-mi petrec restul zilelor la fel ca acum şi o să putrezesc aici. Mă trec fiori şi îmi îngheaţă inima pur şi simplu. E îngrozitor… e atât de rece!

  Am cuprins-o pe Naoko de umeri şi am strâns-o în braţe.

  — Atunci am impresia că Kizuki întinde mâna după mine, pe întuneric, şi-mi spune că nu mai poate fără mine.