apleacă şi-şi culege ochelarii făcuţi zob şi cu rama strîmbată şi şi-i pune pe nas. Arată ca semnul procentelor. Două firicele de sînge îi coboară din nări înspre gură şi-i pătează cămaşa. Acum într-adevăr nu vă văd de la un metru, radiază el, nu mai sînteţi pentru mine decît nişte pete negre, puteţi să ieşiţi de-aici nestingheriţi oricînd vreţi, şi eu nici măcar n-o să ştiu.

Şi precum am ghicit, şi precum el însuşi ştia prea bine, şi poate chiar spera, un grup de patru inşi se ridică şi iese, pe feţele lor se citeşte cutremurare, şi îndată după ei mai ies încă trei perechi. Plecările se fac în grabă, fără priviri înapoi. Dovală face un pas către tablă şi cretă, dar renunţă cu un gest de lehamite.

— Şoseaua şerpuieşte! strigă el şi cu strigătul lui parc-ar ataca ariergarda duşmanului care dă bir cu fugiţii de pe cîmpul de luptă. Şoferul, de nervi – toată faţa lui e numai un tic nervos, clipeşte cu tot trupul, loveşte volanul: Cel puţin spune dacă e tata sau mama!

— Eu tac, tac. Mergem. Rulăm. Şoseaua e plină de gropi. Nici măcar nu ştiu unde sîntem, cît a mai rămas de mers. Fereastra mă izbeşte în ureche, soarele îmi arde faţa. Mi-e greu să-mi ţin ochii deschişi. Închid cînd un ochi, cînd altul. De fiecare dată lumea arată altfel. Apoi vine un moment cînd îmi adun toate puterile pe care nu le mai am şi-i spun: Tu nu ştii?

— Eu? strigă sărmanul şoferache, maşina aproape că-i scapă din mînă. De un’ să ştiu eu?

— Ai fost cu ei în birou.

— Nu cînd au spus… Şi pe urmă au început să mă bruftuiască…

— Mergem. Rulăm. Încep să respir. Şoferul nu ştie. Cel puţin nu mi-a ascuns. Îl privesc dintr-o parte şi deodată mi se pare că e chiar un om de treabă, cam bătut în cap, dar de treabă, şi cum s-a străduit să mă-nveselească, poate că şi pe el drumul ăsta îl aduce în stare de tensiune, şi precis că şi eu, ce ştie el ce purtare pot să-i trîntesc eu deodată, cînd eu însumi nu ştiu.

— Şi-ncep să mă gîndesc şi că acuma chiar că trebuie s-aştept pînă la Beer-Sheva. Cine-o să vină să mă ia de-acolo cu siguranţă o să ştie. Precis că i s-a spus. Mă gîndesc dacă-i cazul să-l întreb pe şofer cît mai avem de mers pînă la Beer-Sheva. Începe să-mi fie şi foame. De dimineaţă n-am mîncat nimic. Îmi dau capul pe spate şi-nchid ochii. Asta-mi permite să respir niţel, că acum, pe neaşteptate, mai am încă timp: pînă cînd ăia de la Beer-Sheva or să-mi spună, pot să mă prefac că nu s-a-ntîmplat încă nimic şi că totul a rămas aşa cum era cînd am plecat de-acasă, şi eu doar aşa merg acum c-o maşină a armatei la Beer-Sheva c-un şofer care-mi spune bancuri, şi asta de ce? Pentru că aşa mi-a venit mie. Pentru că tocmai azi are loc la comandament un concurs de bancuri, la care mor să fiu de faţă şi eu.

Undeva în zona industrială începe să se audă, slab, o alarmă. Una dintre chelneriţe se aşază la o masă părăsită, cască ochii la Dovală. El îi aruncă un zîmbet sleit de puteri: Nu, uită-te la tine, drăguţă! Ce-i iar cu voi, cu voi toţi? Ioav n-o să mă plătească dac-o să plecaţi de-aici cu-asemenea mutre. Parcă s-ar fi-ntîmplat cine ştie ce. Ce, a murit careva? Nu-i decît o seară de stand-up care mi-a ieşit azi cam eppes, niţel alternativă adicătelea, cu poveşti de la premilitărie. Şi-au şi trecut mulţi ani de-atunci, patruzeci şi trei de ani au trecut, amigos! Există prescriere după lege, şi copilul acela de mult nu mai e cu noi, Dumnezeu să se-ndure de el, m-am vindecat de el complet! Haide, zîmbiţi oleacă, gîndiţi-vă şi la mine. La parnusa mea. La pensiile alimentare pe care le plătesc. Unde e gaşca ălora care studiază dreptul? Îşi pune mîna streaşină peste ochelarii lui deformaţi, dar gaşca aceea a plecat de mult. Bun, bombăne el, nu-i grav, poate c-au avut o şedinţă de curte marţială. Apropo, ştiţi voi cum se exprimă în latineşte noţiunea de pensie alimentară? În traducere ebraică asta sună: metoda de a jugăni un bărbat prin intermediul portofelului. E tare, nu? Sună poetic. Da, rîdeţi… Eu plîng… Sînt femei care nu rămîn însărcinate, eu nu rămîn însurat, aş vrea, dar nu rămîn… De fiecare dată aceeaşi poveste… Promit şi jur, şi de fiecare dată eu iar cu prostiile mele, şi iarăşi tot circul, proces, partaj, cine cînd vede copilul… De iepuraşul şi şarpele care au căzut amîndoi în aceeaşi groapă întunecoasă aţi auzit? Nici de asta n-aţi auzit? Spuneţi-mi, pe ce lume trăiţi? Şarpele îl pipăie pe iepuraş, zice: Ai o blăniţă moale, urechi lungi şi dinţii ieşiţi în afară, eşti un iepuraş! Iepurele îl pipăie pe şarpe la rîndul lui, îi spune: Ai o limbă lungă şi bifurcată, te tîrîi şi eşti unsuros, eşti avocat!

Şi ne retează rîsul anemic şi ridică o mînă cu un deget ţeapăn: Iată pentru dumneavoastră o întrebare care ţine de zen dovism: un bărbat, dacă se află singur într-o pădure şi n-are-n jurul lui nici un om şi nici un suflet viu, oare şi-atunci e vinovat de ceva? Femeile rîd, bărbaţii rînjesc.

— Şoferul începe să bată cu mîna-n volan, ce treabă mai e şi asta, strigă el, cum de nu ţi-au spus? Cum de n-au spus nimic? Eu tac. Allah iustur! Doamne, apără şi păzeşte! spune el, aprinde o ţigară, mîinile îi tremură, se uită la mine pieziş, dintr-o parte: Vrei? Eu trag din