Noaptea era caldă şi paşnică. Aceasta, se gândi George Martinez din Bozeman, Montana, fusese o zi memorabilă, care avea să-i rămână mereu în amintire. Dacă l-ar fi întrebat cineva cum se simte, ar fi putut să răspundă doar: împlinit. Totul era perfect. Totul era cum ar fi trebuit să fie.

Unul dintre paznici păşi spre el, îi ceru să se legitimeze. George îi întinse hârtia care-i fusese dată în dimineaţa aceea şi-l binecuvântă în tăcere.

— Ah, George, spuse bărbatul solid, de umărul căruia atârna un pistol-mitralieră. Am mai vorbit o dată azi-dimineaţă. Aţi fost în Ierusalim?

George strânse din ochi. Acum îl recunoscu pe celălalt.

— Da, am fost în Ierusalim. Îmi amintesc. Gideon, nu-i aşa? Mai sunteţi încă de serviciu?

— Nu - din nou!

Bărbatul, pe al cărui păr negru şi creţ strălucea lumina stelelor, părea să se bucure. Scoase un pachet de ţigări.

— Acum pot să mă revanşez. Cum v-a plăcut?

— A fost minunat. De fapt George nu avea absolut nici un chef să comenteze îndelung experienţa sa şi niciodată nu avusese mai puţin chef de o ţigară ca în acel moment. Dar nu putea să-l refuze pe israelian, deci luă o ţigară şi acceptă să-i fie aprinsă pentru ca apoi să stea acolo şi să pufăie fiecare pentru sine.

— Destul de multă linişte, nu? spuse George după un timp, pentru a împiedica astfel ca discuţia să revină asupra excursiei sale.

— Deplină. Aşa cum muncesc ăştia din răsputeri în timpul zilei, seara nu pot fi decât morţi de oboseală.

— Da. Pot să-mi imaginez.

Rămaseră câteva momente în linişte privind rotocoalele de fum ce se destrămau argintii pe cerul nopţii.

— Azi oricum. În locul dumneavoastră aş fi mai circumspect, zise paznicul pe nume Gideon, dintr-odată pe un ton cu intensitate scăzută, aparent în treacăt, dar pe jumătate prevenitor. Mă refer la angajatorii dumneavoastră.

George căscă ochii mari.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Doar aşa. Aveţi grijă să vă primiţi banii înainte să fie prea târziu.

— Cu asta oricum n-am nici o legătura. Banii îi primeşte Universitatea din Montana. De ce, ce s-a întâmplat?

Gideon lăsă ţigara fumată pe jumătate să cadă şi o stinse călcând-o, privi suspicios în toate direcţiile şi şuşoti apoi:

— Oamenii ăştia sunt nebuni. Complet duşi.

— Cu adevărat? Cum aşa?

— M-am mai interesat un pic pe ici, pe colo... Mă rog de fapt am tras cu urechea. Probabil că nu aveam voie, habar n-am. Dar în orice caz ştiu acum ce e în cortul acela alb din Zona 14.

— Ah!

Gideon dădu din cap îndârjit.

— Nu am văzut nimic, după cum am spus. Dar am auzit tot ce i-au explicat bărbatului care a venit în seara aceasta. Făceam de pază la cort, înţelegeţi. Şi ei cred că eu nu ştiu engleză.

— Înţeleg.

— Complet nebuni, vă spun. Vreţi să ştiţi ce cred ei că au găsit?

George dădu din cap aprobator.

— Normal.

*

Judith adormise cu capul sprijinit pe braţele încrucişate. Şi Stephen îşi ţinea ochii deschişi doar cu mare efort; întregul său corp striga după somn, fiecare fibră cerşea linişte şi relaxare. Şi încă o porţie din cafeaua jalnică de la automatul care se afla cu un etaj mai sus nu mai reuşi să dea pe gât. Mesele laboratorului nu arătau chiar aşa de inconfortabile, precis se putea, dacă se dădea aparatura la o parte, să se întindă un pic şi să se odihnească...

Umidificatorul încă mai huruia. De ore în şir. Doar Yehoshuah nu părea că oboseşte. Nu era de mirare pentru că nu cărase toată ziua coşuri pline cu pietre, pământ sau roci sterile prin deşertul arzător. Stephen urmărea pasiv cum fratele lui Judith amesteca tot felul de tincturi din chimicalele de pe rafturile de peste mese, cum pregătea tăvi de plastic şi cuve cu dopuri de vată. Ceea ce explica, despre punţi de hidrogen şi capacitatea de îmbibare şi rezistenţa alcalină, despre pasivizatori şi cerneluri galotanice, dezacidifiere, neutralizare şi tamponare nu mai înţelegea Stephen de mult.

În final, Yehoshuah îşi trase pe mâini o pereche de mănuşi subţiri de plastic şi închise umidificatorul.

Liniştea bruscă era ca un şoc. Judith se trezi din somn, privi câteva clipe complet dezorientată în jur, oftă în sfârşit când îşi aminti unde erau. Între timp Yehoshuah deschise uşa de sticlă şi scoase farfuria de metal. Hârtia de deasupra se strânsese moale şi zdrenţuită. Pentru Stephen arăta ca o masă de hârtie gri, stricată şi de nerecuperat. Dar Yehoshuah o pipăia atât de grijuliu, de parcă ar fi avut pânze de păianjen în faţa sa şi murmură satisfăcut:

— Extraordinar.

— Aş putea să stau întinsă minunat în cortul meu, mârâi Judith prost dispusă din fundal. Ce m-o fi apucat de am vrut să fac în seara aceasta şi un singur pas în afara taberei? Oh, nu - este deja ora patru! Patru dimineaţa! Sunteţi complet nebuni?

— Şşşt! făcu fratele ei.

Stephen încercă să-şi alunge oboseala din ochi, în timp ce observa fascinat cum Yehoshuah răsturnă, mai întâi cu o mişcare abruptă de rotire a farfuriei, la care aproape îţi stătea inima, masa de hârtie într-una din cuvele de plastic, pentru ca apoi, cu ajutorul pensetelor şi cuţitaşelor de lemn, să despăturească hârtiile străvechi.

— Ora patru, repetă Judith supărată, în timp ce se apropia târşâindu-şi picioarele. Trecut de patru! Dacă aş fi ştiut că durează atât de mult...

De-abia acum văzu Stephen că Yehoshuah căptuşise fundul tăvii cu o bucată de hârtie subţire şi transparentă.

— Hârtie japoneză, explică el când observă privirea pierdută a lui Stephen. Cu ajutorul ei vom fixa fiecare fragment la locul său.

Stephen dădu din cap.

— În regulă, murmură el obosit. Aşa o să facem. Erau două hârtii ce se aflau în final întinse în două tăvi de plastic pe câte o hârtie japoneză. Yehoshuah studia suprafaţa sa cu o lupă de ceasornicar, pe care şi-o prinse de ochi.

— Hmm, făcu el apoi. Asta e o problemă acum, pe care probabil nu a mai avut-o nimeni. Să faci lizibil un text care a fost scris cu un pix acum două mii de ani!

— Să sperăm că era scrisă măcar cu cerneală specială pentru autentificare, încercă Stephen să glumească.

Dar Yehoshuah doar clătină din cap.

— Acesta a fost primul lucru pe care l-am verificat. Altfel s-ar fi scurs toată cerneala în umidificator, fără şanse de recuperare.

— Oh, făcu Stephen. La