Şi se îndepărtă şi el pe lângă garduri, asemeni fetei, luând-o însă spre acea parte a satului dinspre care se auzea cântecul rar al motorului morii, care pe vremea aceea mergea cu uleiuri grase, scoţând pe un burlan rupt, în acelaşi timp, zvâcnituri de fum şi un zgomot ca de jucărie, care izbea într-un fel vesel urechea celor care treceau prin apropiere. Iar muierea rămase acasă singură, să coasă cerga, şi cu gândul în două părţi: cu grija spre fată care se făcuse mare şi nu mai vroia să mai asculte şi cu pornirea spre bărbat care, în loc să sară şi s-o oprească, o lasă să plece dimineaţa spre casele altora, să se facă de râsul lumii...

III

Casa Moromeţilor era aşezată la şoseaua mare şi se putea ajunge la ea uşor din orice parte a satului. Casa era veche, dinainte de primul război, şi numai pridvorul, grajdul şi fânarul erau făcute mai de curând. În pridvor era văzut de obicei Moromete, care părăsise prispa de dinainte de cel de-al doilea război şi dormea acum aici şi ridicase în acelaşi timp de-a lungul prispei un parmalâc cu câte-o floare romboidală tăiată în mijlocul fiecărei scânduri. Sub pridvor îşi construise o pivniţă plină cu butoaie şi putini în care intrai ridicând o trapă chiar de lângă pridvor, de pe prispă, care acum era din scânduri, ca şi duşumeaua celor două odăi din casă, altădată din pământ.

Aici, în pridvor, veneau la el de câte două-trei ori pe săptămână şi câte unul aproape în fiecare zi – uneori chiar şi de două ori pe zi – prietenii lui politici de după Iocan, foşti liberali ca şi el, Nae Cismaru, Costache al Joachii, Matei Dimir şi Giugudel. Cu ei bătuse muntele ani în şir. Cu Cocoşilă se împăcase într-o vreme, dar nici unul nu mai reuşise să facă să fie între ei ceea ce fusese pe vremea lui Iocan şi se vedeau rar şi pentru scurt timp, cu toate că încet, ca dintr-o lungă boală, Moromete îşi revenise.

Arăta mereu în plină putere, şi se găsiră destui care să spună că anume jucase el comedia cu căzutul la pat, ca s-o poată goni pe Catrina de-acasă şi să se însoare cu alta. Presupunerea nu se confirmă atunci, dar se adeveri mai târziu. Într-adevăr arăta iarăşi senin şi se uita pe drum ceasuri întregi exact ca pe vremuri, fără să aibă adică nevoie de nimic din afară ca să se simtă trăind, deşi dintre copii, lângă el nu mai era decât Ilinca. După măritişul ei cu Sandu, Tita nu se mai întorsese în casa părintească fiindcă avea de la bărbatul ei un băiat care moştenea casa lui. Moromete nu găsea în el nici o frică faţă de trecerea anilor. Când Ilinca alerga la poartă şi striga: „Tată, a murit cutare!” ai fi zis că la această ştire Moromete avea să tresară şi măcar din gură să spună ceva de bine de cel care nu mai era. „...Pe mă-sa, răspundea el într-adevăr după un moment de reculegere. A murit fiindcă n-a mai avut zile!” „O să ai tu mai multe, o să trăieşti cât lumea”, răspunsese într-o zi Catrina cu un glas înfiorat, de teamă şi de îndoială, fiindcă de atâţia ani de când se ducea la biserică ea aflase nu fără nelinişte că în ochii Mântuitorului păgânul e mai nevinovat decât cel ce cunoaşte învăţătura, dar n-are destulă credinţă. Ea n-avea destulă credinţă, nu se putea înşela, în timp ce el era păgân. „Nu, că o să trăieşti tu cât lumea, îi răspunse şi Moromete cu nepăsare. Crezi că dacă te duci la biserică o să trăieşti mai mult ca alţii!” „Nu, zise şi mama, dar barim cât trăiesc să nu trăiesc în întuneric! Ce-o fi pe lumea ailaltă o să vadă Domnul Cristos!”

Adică o să-şi dea el seama cine merită să fie ales să trăiască alături de el şi cine trimis în smârcurile unde domneşte Cinenupoate. Astfel îi spunea ea adesea diavolului ferindu-se să-i rostească numele: dar de ce considera ea că diavolul e „Cel ce nu poate”, era greu de înţeles, când ştia bine ce putere avea el asupra oamenilor, vroia poate să spună că nu avea şi asupra lui Dumnezeu şi a celor ce urmau învăţătura lui Cristos? Aici Moromete ridica din sprâncene şi le dădea într-o parte confirmând subţirel: „Aşa e!” făcea. Şi se înghesuia singur în sine cu un gest care vroia să spună că nu e rău ce zicea ea, aşa o fi, gest zadarnic de bunăvoinţă menit s-o domolească şi s-o facă să uite cu timpul istoria dusului lui la Bucureşti...

Revenindu-şi, lui Moromete îi revenise şi gustul pentru politică şi se uita foarte intrigat la aceşti oameni noi de pe la sfatul popular (nu se mai spunea primărie) care îi intrau în curte şi îi vorbea ca şi când nu l-ar fi cunoscut şi n-ar fi ştiut cine e. El nici nu le zicea nimic când îi vedea cum se urcau pe scara podului, cum apreciau cam cât porumb era acolo şi cam cât trebuia să dea din el la preţul oficial drept cotă către stat. Avea aerul că dacă ar vorbi ar strica totul, în timp ce, după el, făcea să stai şi să te uiţi la ei fără să te saturi cu riscul că puteai după aia să pierzi câteva coşuri de porumb. Fiindcă nici măcar nu dădeau bună ziua când îi intrau în curte! Îi făceau apoi o hârtie, i-o lăsau pe pridvor şi plecau, atrăgându-i doar atenţia că dacă nu se duce singur cu porumbul vor veni atunci tot ei, de astă dată cu căruţele. S-a dus vremea, ziceau ei, când cu porumbul acela domnul Moromete cutreiera munţii şi făcea negustorie (ca şi când cuvântul negustorie ar fi fost ceva de ruşine!).

Moromete surâdea: „Auzi, mă, Matei, ce zice lipoveanul-ăsta, că tu şi cu Giugudel (şi l-a mai adăugat