şi pe Cârstache la rând) cică sunteţi uneltele mele. Adică cum unelte?” (Era un cuvânt din ziare, prin care erau desemnaţi astfel acei ţărani care continuau încă să fie în relaţii paşnice cu chiaburii, alt cuvânt necunoscut în sat prin care erau desemnaţi cei cu stare.) Prin unelte, Moromete dădea de înţeles că se gândeşte la o furcă, o sapă, o greblă... Iar în ceea ce priveşte porumbul nu zicea nimic. Cum o să se ducă să-l dea?! Asta ar fi fost culmea. Să vină ei să vedem o să i-l ia cu forţa?!

Şi într-adevăr nu veniră. În anul acela. Dar în anul următor i se urcară liniştiţi în pod şi îi luară câteva zeci de coşuri, din cele câteva sute, eliberându-i şi o hârtie pe care îl puseră s-o semneze şi îi dădură şi nişte bani, cam a zecea parte din preţul cu care se vindea porumbul pe piaţă, la munte ca şi la baltă. Nu reieşea de nicăieri că i s-a luat ceva, ci pur şi simplu s-a predat cantitatea cutare contra cost, ca orice marfă. Nu era cine ştie ce, dar se zvonea că nici la munte nu mai avea voie să se ducă.

„Ce-i facem, mă, Costache, îl întrebă el pe Costache al Joachii îndată după aceea. Ce facem, mă, Nae?!” „Ce să facem, răspunse Nae, întreabă-mă să te întreb! Întreabă-l mai bine pe băiatu-ăla al tău, că el trebuie să ştie.” Costache, fără să se omoare cu firea, se arătă nepăsător şi spuse că probabil sunt tot chestii de-astea care semănau cu istoria cu seceta din Moldova, cu deosebirea că acum n-aveai încotro şi trebuia să dai ceva. Din zece duble dintr-o sută nu sărăceşte nimeni.

În anul următor însă istoria se repetă, de astă dată nu numai la grâu şi la porumb ci şi la floarea-soarelui, la carne, la lapte şi la lână. Mai mult, se judeca numărul de oi după suprafaţa de pământ, chit că Moromete, de pildă, mai rămăsese doar cu o oaie. Păştea pe-acolo prin grădină, şi nu înţelegea nimeni de ce n-o dăduse o dată cu celelalte şapte-opt pe care le vânduse, după cum spuse el, din pricina ciobanilor, care le mulgea pe izlaz şi nici lână nu-i ieşea cine ştie ce. El nu spunea că stofele se găseau acuma la un preţ mai ieftin la cooperativă şi că fetele şi mama nu prea se mai arătară dornice ca altădată să mai întindă războiul de ţesut în casă în timpul iernilor (singure velinţele mai rămâneau). „Ce zic, mă, Matei, ăilalţi oameni?” îl întrebă el pe Matei Dimir, ca şi când asta l-ar fi interesat mai mult, ce ziceau alţii, decât faptul în sine că nu mai putea merge la munte. „Ce să zică, se răsti Matei (aşa era felul ăstuia, semăna pe undeva cu Cocoşilă, cu deosebirea că totul la el rămânea la răsteală, nu ieşeau prea multe cuvinte din creierul lui) nu zice nimic, ce să zică.” „Cum, mă, nu zice nimic! sărea Moromete ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă urechilor, adică cum nu zice nimic? Păi ei nu văd?” „Şi ce dacă văd?” „Cum ce dacă? Adică cum?! Ce treabă e asta?!” „Treabă, ce să fie?!” de răstea Matei Dimir silindu-se ca răsteală lui să se transforme într-un răspuns, adică asta era, vedeau, dar nu ziceau nimic, ce puteau să zică la urma-urmei, că le place? „Cum, mă Matei, revenea el după câteva zile, pe altă cale, când se vedeau din nou, să dau eu cotă de la o oaie, mă?!! Ce e aia, oaie sau magaoae?” În ce lume adică intrau ei în felul ăsta şi care era partea lor în ea, să fie cei cu oaia, adică cei cărora avea să li se ceară în viitor altele şi mai gogonate decât li se cereau acum, şi la asta să se rezume tot rolul lor, sau într-adevăr avea să se schimbe lumea din temelii cum se zicea şi să fie chemaţi să ia şi ei parte la ceea ce avea să aducă în bine această schimbare?

Fiindcă iată de pildă fonciirea, acum că Moromete nu mai avea bani, revenise, o simţea... I se trimeteau prin Ilie Micu, piticul satului, care mai era încă ţinut pe-acolo pe la sfat, singurul care mai rămăsese dintre slujbaşii vechii primării, nişte hârtii în care i se spunea că pentru fiecare zi de neplată a fonciirii i se majora cu nu ştiu cât zero virgulă zero cinci, şase sau zece la sută din suma totală şi că asta mergea crescând... Mai bine, i se spunea cu nepăsare, să se ducă la sfat şi să-şi achite ce avea de achitat că altfel suma se îngroşa singură „în detrimentul dumitale, ţi-o spun cu lacrimi în ochi”, zicea unul Bilă care nici măcar nu se ştia ce rol avea pe-acolo, dar care totuşi se dovedea că era el la curent şi ştia ce spune. Bineînţeles că Moromete nu se duse, cum să se ducă chiar aşa de la începutul anului, era destul timp până la toamnă, dar ajunse curând să nu mai ştie nici cât avea de plată şi nici dacă, aşa în general, se putea plăti, dat fiind că aceste majorări la rândul lor se majorau şi ele şi acestea la rândul lor sufereau şi ele de-o majorare la majorare, şi aşa mai departe.

„Ce fac eu aicea, domnule?” zise el ducându-se totuşi la sfat cu aceste hârtii, uitându-se nedumerit la Zdroncan, unul din băieţii lui Traian Pisică ajuns secretar în locul lui Oprescu. „Ce este, nea Ilie?” îl întrebă Zdroncan fără să-şi mişte ochii din hârtiile în care scria cu cerneala lui violetă. „Mă Zdroncane, păi eu degeaba plătesc acum în faţa ta, fiindcă până îmi faci tu chitanţa, suma s-a şi majorat şi trebuie să-ţi plătesc din nou, şi până îmi faci iar chitanţa, iar s-a majorat, şi aşa mai departe.”

Dar nici o tresărire din partea celuilalt. Şi doar se spuseseră în faţa lui cuvinte uneori menite să-i întindă măcar un zâmbet, şi un zâmbet face uneori pe doi oameni să treacă peste