urmă; doar cetăţenii bătrâni o mai cunoşteau; partea neconcesivă şi desuetă a oraşului care mai insista încă să-şi aibă maşinile de gătit cu lemne şi vaci şi grădini de legume şi argaţi care trebuiau să fie scoşi din puşcărie dimineţile după nopţile de sâmbătă şi de sărbătoare; sau cei care îşi şi petreceau nopţile de sâmbătă şi de sărbătoare în dosul uşilor şi ferestrelor zăvorâte ale celulelor sau sălilor comune, pentru beţie sau încăierări sau jocuri de noroc – servitorii, oamenii de casă şi grădinarii şi argaţii, care aveau să fie scoşi a doua zi dimineaţă de către albii lor, şi ceilalţi (cei pe care oraşul îi ştia ca fiind negrii noi, independenţi de asemenea categorii de marfă) care dormeau acolo în fiecare noapte sub roşiatica licărire, brăzdată de gratii, a luminii, revărsându-se ca o apă subţire şi pierind, a firmei de neon a hotelului, pe când ei îşi ispăşeau amenzile prin stradă; şi Regiunea întreagă, întrucât hoţii de cai şi traficanţii clandestini de alcool erau duşi la proces de aici, şi asasinii trimişi – cu electricitate acum (atât de rapid, chiar atât de rapid era progresul) – spre veşnicie; de fapt mai era încă poate nu un factor, dar cel puţin o integrală, un cifru, în sistemul de instituţii politice ale regiunii; cel puţin încă folosită de Consiliul de administraţie, dacă nu ca o pârghie, cel puţin ca măciucă, neintenţionând să frângă oase, neurmărind să lase cicatrice permanente;

 

Astfel că numai cei bătrâni o cunoşteau, jeffersonienii şi yoknapatawphienii ireconciliabili care avuseseră (şi fără îndoială intenţionau ferm să continue să aibă) de a face la modul personal şi direct cu ea în dimineţile albastre de luni după zilele de sărbătoare, sau în timpul termenelor semianuale ale Curţii locale sau federale – până când deodată tu, un străin, unul venit din afară, să spunem din est sau nord sau din Vestul îndepărtat, trecând prin acest orăşel printr-o simplă întâmplare, sau poate rudă sau cunoştinţă sau prieten al vreuneia dintre familiile de venetici care se mutaseră în vreuna dintre subdiviziunile acestea străvechi sau recente de periferie, tu însuţi abătându-te din drum ca să cauţi printre indicatoarele drumurilor şi pompele de benzină din curiozitate făţişă, ca să încerci să afli, să înţelegi, să pricepi ce-l făcuse pe vărul sau prietenul sau cunoştinţa ta să aleagă să locuiască aici – nu anume aici, fireşte, nu anume în Jefferson, ci într-un loc ca acesta, ca Jeffersonul – deodată aveai să-ţi dai seama că ceva curios se întâmpla sau se întâmplase aici; că în loc de a muri şi a pieri pe măsură ce trecea timpul era ca şi cum aceşti ireconciliabili, aceşti neîmpăcaţi sporeau de fapt în număr; ca şi cum, la fiecare îngropăciune a unuia, alţii doi aveau să-şi împartă locul gol; pe când în 1900, numai treizeci şi cinci de ani după, n-ar fi putut fi mai mulţi de doi sau trei în stare de aşa ceva, fie prin cunoaştere sau aducere aminte sau răgazul de a o face, sau chiar din simplă voinţă şi înclinaţie de a o face, acum în 1951, optzeci şi cinci de ani după, ei puteau fi număraţi cu duzinile (şi în 1965, o sută de ani după, cu sutele, pentru că – şi acum începuseşi deja să înţelegi de ce rudele sau prietenii sau cunoştinţele tale aleseseră să vină în asemenea locuri şi să spună că asta era viaţa lor – atunci copiii acestei a doua invazii de venetici urmând unui război aveau şi ei să devină nu doar mississippieni ci jeffersonieni şi yoknapatawphieni; şi la vremea asta – cine ştie? – nu numai geamul ferestrei, ci întreaga fereastră, poate întregul perete ar fi putut fi scos şi îmbălsămat intact într-un muzeu de către un club istoric, sau în orice caz, cultural de doamne – de ce, la vremea aceea ei s-ar fi putut să nici nu ştie, sau nici măcar să aibă nevoie să ştie; doar că geamul ferestrei purtând numele fetei şi data este atât de vechi, ceea ce ajunge; a durat atât de mult; un mic dreptunghi de sticlă unduită, grosolan presată, aproape opacă, purtând câteva zgârieturi vagi, în aparenţă nu mai dăinuitoare decât urma subţire uscată de noroi lăsată de trecerea unui melc, dar care a dăinuit o sută de ani) şi care sunt capabili să lase la o parte ce se întâmpla să facă şi care chiar se învoiesc să facă – aşezaţi pe ultima din băncile de lemn sub ultimii salcâmi şi duzi printre coniferele în glastre ale epocii noi, presăraţi prin curtea tribunalului, sau pe scaune de-a lungul promenadei umbrite din faţa Casei Holston, unde bate totdeauna o briză – să te conducă traversând strada până la închisoare (cu scuze politicoase, ca între vecini, faţă de soţia paznicului care amesteca sau întorcea pe foc mazărea şi friptura şi carnea de mâncare – cumpărate în cantităţi generoase prin abile şi neobosite incursiuni de la o prăvălie la alta – şi pe care ea avea să le servească deţinuţilor la masa de prânz sau de seară în cantităţi anume pe cap – pe farfurie – plătibile de regiune, şi care constituie un factor nu lipsit de importanţă în sinecura funcţiei soţului ei) şi deci şi în bucătărie şi astfel la panelul acela de sticlă aburită purtând zgârieturile vagi pe care, după o clipă, tu le vei descrie ca fiind un nume şi o dată;

 

Nu de la început, fireşte, ci după un moment, o clipă, pentru că la început ai fi puţin încurcat, puţin nerăbdător din cauză că te vei simţi prost astfel, târât fără avertisment sau pregătire în bucătăria personală a unei femei străine gătind de mâncare; te vei gândi doar Ce? Şi ce-i cu asta? plictisit şi chiar puţin jignit, până când deodată, chiar în timp ce gândeşti asta, ceva se va fi întâmplat; zgârietura aceea uşoară firavă ilizibilă, fără înţeles şi chiar fără subînţeles pe sticla veche de proastă calitate la care te uiţi s-a mişcat, sub privirile tale, chiar pe când tu stăteai şi o priveai, a căpătat coalescenţă,