Străzi murdare, mute toate;

Ieri roiau pe ele gloate.

Doar tăceri se veselesc,

Plîng (duios cu glas ceresc),

Ori grăiesc – dar tot ce zic

Nu-mi spune mie mai nimic.

Dorul de Sue, de Joan, de alte fîţe,

Pofta – vie, din străfunduri,

De-a lor braţe şi frumoase ţîţe,

Buze şi rotunde funduri,

Conturează o prezenţă –

Dar a cui? mă-ntreb. A ce?

Absurdă e ca o esenţă –

Miez de lucru ce nu e,

Totuşi, hai să populăm

Noaptea goală, mai solid,

Atunci cînd iarăşi copulăm,

Să nu mai pară totu-aşa sordid.

Iar apoi se explică:

— Ei bine, le-am dat aceste versuri ca exemplu şi ei m-au turnat Decanului.

— Nici nu mă miră, zise Bernard. Sînt total contrare întregului sistem hipnopedic. Nu uita că au primit cel puţin un milion de avertismente împotriva solitudinii.

— Ştiu. Dar, oricum, m-am gîndit că mi-ar plăcea să văd ce efect vor avea versurile asupra studenţilor.

— Ei, acum te-ai convins.

Helmholtz pufni în rîs.

— Oricum – răspunse el după o scurtă pauză – am senzaţia că abia acum am dat peste un subiect pe care să-l abordez într-o lucrare. Parcă aş începe să fiu în stare să-mi folosec puterea pe care o simt înlăuntrul meu – acea forţă suplimentară, latentă. Parcă simt venind ceva spre mine, un fel de îndemn.

Bernard îşi zise în sinea lui că, în pofida tuturor necazurilor, omul ăsta este profund fericit.

Helmholtz şi Sălbaticul se simpatizară reciproc din prima clipă. De fapt, manifestară atîta cordialitate, încît Bernard se simţi cuprins de gelozie. În toate aceste săptămîni nu izbutise niciodată să stabilească o legătură atît de strînsă, de intimă, cu Sălbaticul, cum făcuse într-o clipă Helmholtz. Uitîndu-se la ei, ascultîndu-le conversaţia, avea momente cînd îi părea foarte rău că le-a făcut cunoştinţă. Îi era ruşine de această pizmă şi făcea uneori mari eforturi pentru a şi-o înfrîna, iar alteori lua chiar soma ca să-şi elimine simţămîntul neplăcut. Dar aceste strădanii nu duseră la mare lucru; şi bineînţeles că între vacanţele produse de soma trebuia neapărat să lase să treacă o vreme. Dar sentimentul odios îl chinuia neîncetat.

La a treia lui întîlnire cu Sălbaticul, Helmholtz îi recită versurile despre singurătate.

— Ei, ce zici? întrebă cînd termină de recitat.

Sălbaticul clătină din cap.

— Ascultă aici, sună răspunsul lui. Şi, trăgînd sertarul în care-şi ţinea cartea roasă de şoareci, o deschise şi citi:

Pasărea cu dulce cînt

Din Arabia pustie

Ducă trista ei solie

Să răsune pe pămînt.2

Helmholtz ascultă vădit tulburat, din ce în ce mai emoţionat. Tresări cînd auzi de „Arabia pustie“; cînd auzi „Tu, ce negrele cohorte le îndrumi cu glas dogit“ zîmbi plăcut impresionat; la cuvintele „Al cloanţelor norod“ i se urcă sîngele în obraji; dar la „bocete de moarte“ păli şi începu să tremure de o emoţie pe care n-o mai cunoscuse pînă atunci. Sălbaticul citi mai departe:

Gîndul s-a uimit, văzînd

Cum unită-i despărţirea,

Şi în doi cum una-i firea,

Doi şi unul sînt, pe rînd.

Cată gîndu-atunci să spuie:

„Dacă doi sînt unu-n lume

Dragostea e-nţelepciune,

Însă-nţelepciune nu e“.3

— Orgie-beţie! zise Bernard, întrerupînd lectura cu un rîs zgomotos şi neplăcut. E doar un imn din Ritualul Slujbei Comunitare.

Încerca în felul acesta să se răzbune pe cei doi prieteni pentru că manifestau o simpatie reciprocă mai evidentă decît cea pe care o simţeau pentru el.

În decursul următoarelor două sau trei întîlniri ale lor, îşi reluă de mai multe ori această mică răzbunare. Era foarte simplă şi, întrucît şi pe Helmholtz, şi pe Sălbatic îi îndurerau cumplit spargerea şi plîngerea unui cristal poetic favorit, răzbunarea se dovedea a fi extrem de eficace. Pînă la urmă Helmholtz îl ameninţă că-l dă afară dacă mai îndrăzneşte să-i întrerupă. Şi totuşi, în chip destul de ciudat, următoarea întrerupere – şi cea mai ruşinoasă din toate – veni tocmai din partea lui Helmholtz.

Sălbaticul citea cu glas tare din Romeo şi Julieta – cu o patimă intensă şi vibrantă (pentru că tot timpul se vedea pe sine în rolul lui Romeo şi pe Lenina în cel al Julietei). Helmholtz ascultase cu interes, dar şi cu oarecare nedumerire scena primei întîlniri a îndrăgostiţilor. Scena din grădină îl încîntase cu poezia ei; dar