verdeţuri: frunze multe, o poală de foi de ţelină, sfeclă, gulie, rubarbă, lobodă, ştevie, ceapă verde, usturoi verde, salată verde, mărar, pătrunjel, leuştean şi ce mai e verde în grădină sau pe câmp şi se mănâncă

  Se fierbe păsatul în 2 1 apă

  Se grijeşte bine verdeaţa, adică se spală, se curăţă de cotoare, coji şi se toacă

  • Când s-a muiat porumbul se adaugă zerul

  * După primele clocote se adaugă şi verziturile tocate, sarea şi se mai fierbe 1 sfert de oră

  Anaforă de muguri defineşte mugurii de salcie sau de măr mâncaţi în loc de anafura, de păstori şi alte persoane care se găsesc departe de sat în ziua de Paşte.

  Pentru a nu se îmbolnăvi „de grumaz14, oamenii din sudul Transilvaniei mănâncă primăvara nu numai muguri de salcie, ci şi flori de măr.

  (Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an")

  BALMOŞ

  Balmoşul e lucru greu şi nici prea uşor de făcut nu e, dacă mă gândesc că trebuie unt şi smântână, mălai şi lapte covăsit (prins) şi pe lângă asta timp – că graba lângă balmoş e ca fetia lângă fătălău – şi mai trebuie vlagă multă, că la câte învârtituri vor face mâinile baciului, poţi opinti o mâcrocentrală de municipiu!

  * 150 g unt • 2 litri smântână * 1 linguriţă sare • 1 kg mălai • 1,5 litri lapte acru

  * întâi se pune untul în ceaun să se topească la foc mic

  * Apoi se adaugă smântână şi sarea, la fiert, amestecându-se des şi conştiincios

  • Când astea s-au încins se adaugă mălaiul (ca la o mămăligă ciobănească ce este, adică o parte „farină" la două părţi „zamă")

  Se amestecă şi se tot amestecă şi iar se amestecă, până răzbeşte la suprafaţă untul, ca nişte băltite de primăvară pe pământul mănos al mămăligii. Acu se mai lasă o ţâră – vreo trei minute – pe foc iute, să prindă coajă – la cuptor e şi mai bine, că prinde crustă şi sus şi jos

  Dacă s-a rumenit – şi nu se poate să nu se fi făcut roşu frumos ca un miez de lemn de salcâm, balmoşul e de pus – cu ceaun cu tot – pe fundul de lemn din mitocul mesei, lângă blidul adânc şi larg cu lapte acru (laptele acesta nu poate lipsi de lângă balmoş ca ceapa de lângă ciorba de fasole – boabe i – şi sonda de petrol de lângă Golful Persic).

  Iar dacă mâncaţi balmoş înseamnă că aţi pornit neînfricat la drum tare anevoios, unde e totuşi bine şi înţelept să nu pleci singur, ci înarmat cu o glajă de ţuică vânoasă de prune bistriţe din Siriu sau, de ce nu, dacă ajungem la o stână argeşeană ori f ăgărăşeană (că şi la stânile din Iezer ori Negoiu e balmoşul balmoş) cu o damigenuţă de vin de mere de Sălătruc zis cidru la mama lui galică – proaspăt şi pişcăcios la limbă, ce uşurează, răcoreşte şi curăţă.

  Balmoş se mai poate chema şi mămăliga – câte bordeie atâtea vorbe ce zboară ca fluturii – care se fierbe în alte lăptarii, mai uşoare decât „grosciorul", ca jintiţa şi zerul, Nu-s de lepădat! Din contra, e o altă minunăţie, numai şi numai a stânei româneşti.

  Italienii fac „polenta" în orice, mai ales în supe, în creme de legume, în ciorbe, De ce nu? Ce poate fi rău într-o mămăligă întărită în bulion de roşii sau împănată, ca un minestrone, cu bucăţele de slănină afumată, brânză, omletă, zarzavaturi?

  Aşa că nu e cu supărare dacă severinenii de Cerna şi oltenii de Gorj fac mămăligă în jintiţă, cu caş şi unt şi tot balmoş îi spun.

  Moşii de Sâmburi e ziua de pomană pentru morţi în sâmbăta dinaintea Rusaliilor sau în sâmbăta dinaintea Sâmedrului, când se dăruieşte un fel de mămăligă preparată din porumb râşnit (păsat) fiert în apă sau în lapte şi amestecat cu untură sau cu brânză.

  (după Ion Ghinoiu, „Obiceiuri populare de peste an"}

  OAIE DE MUNTE (GRĂTAR)

  În munţii Făgăraş, la stânile dintre Sinea Nouă şi Arpaşul de Sus, oaia dar şi mistreţul se fac la grătar într-un fel aparte, ce le frăgezeşte,

  2 kg carne bună de oaie • sare, piper, paprică, cimbru ulei pentru prăjit

  Se pune carnea piperată, bine frecată cu cimbru, pe grătar cu jar bun, să se rumenească un pic, apoi se dă deoparte

  • Se jarul să se spuzească şi iar se pune carnea, să se coacă liniştit

  • Dacă zicem că e gata, se ia carnea de pe grătar, se taie felii şi se pune la prăjit câteva minute în ulei încins, frecat cu boia

  • Se potriveşte de sare şi se dă la

  Un rachiu întors de prune, mere şi pere, de început, şi o Fetească Albă de Apold, de sete, că nu-i departe de Arpaş şi-i bună, băute în scenografia corectă a muntelui în primăvară: flori galbene de brusture, brazi, malul unui pârâu, miros de cetină şi cimbrişor sălbatic, soare discret, un norişor alb şi pufos în care se ascunde o acvilă, focul aţipit, abia fumegând.

  Nu-i rea compoziţia, tabloul „Poiană de munte cu friptură de mioară" a fost reţinut de autorul apocrif.

  Românii din Bucovina, Moldova şi cei din Muntenia îndatinează de a frige la Arminden sau Arminder un miel, a se duce apoi în pădure, într-o dumbravă, luncă, la vie, sau şi în grădină unde este iarbă verde, a se pune acolo la umbra unui copac şi, mâncând friptura de miel, a bea vin pelin, sau dacă nu de acesta, atunci vin de celălalt, punând în el pelin verde. Unii aduc cu ei şi lăutari de le cântă şi astfel petrec apoi până către seara, când se întorc în sat cântând şi bând, împodobindu-se pe la pălării cu flori de liliac, dacă e înflorit, şi cu pelin verde.

  Frunză verde de pelin,