– De ce nu vorbeşti la singlu-ral? repetă Paraschiv.

– Ce e, mă?!? se înfipse Achim iar.

– Vorbeşte la singur-lal.

– Păi cum vorbesc?

– Cum păi cum vorbeşti? De ce vorbeşti la plural?

Acum se înţelesese bine cuvântul, Achim rămase însă mai departe năucit între nesiguranţa dacă i se aducea o învinuire sau dracu ştie ce vrea acum frati-său şi de la el.

– Da’ tu cum vorbeşti? sfârşi Achim prin a se răsti vizibil uluit de pornirea lui Paraschiv şi neînţelegerea cuvintelor care păreau să adeverească astfel că sunt făcute ca să-i încurce şi nu să-i ajute pe oameni să comunice uşor între ei. Tu nu vorbeşti la plural? mai zise el.

– Ce, urlă deodată Paraschiv, mă auzi pe mine?

De duşmănie îi stropi pe toţi cu vinul care îi gâlgâise în gât înainte de a vorbi.

– Şi ce? zise Achim, tot cu ochii beliţi de furie că nu înţelegea.

– Cum ce?

– Ce vreai?

– Cum ce vreau? E mama ta? urlă iar Paraschiv.

– Şi dacă nu e?! zise Achim.

– Atunci de ce zici?

Acum se înţelesese Achim spunând mama „noastră” mamei lor vitrege, vorbise deci la plural şi îi indusese în felul ăsta pe toţi trei, în loc să vorbească la singular, numai în numele lui, adică. Şi cu această rămăşiţă de gramatică, care era poate efectul prezenţei lui al lui Parizianu acolo, cu cele patru clase ale lui de liceu, reintrase Paraschiv în atmosfera de familie faţă de care se arătase atât de senin în scrisori.

– Eu n-am nimic cu ea, nu mă interesează, zise Achim.

– Dacă nu te interesează, zise Paraschiv, atunci de ce întrebi?

– Şi ce dacă întreb? Mă doare gura?

– Atunci nu mai zi că nu te interesează.

Paraschiv arăta parcă istovit de această înfruntare cu frate-său mai mic şi faţa i se scofâlcise şi fruntea îi prinsese pete albe. Începu să tuşească fără veste, o tuse adâncă şi rea, care îi venea din piept şi nu din gât; răsuna odaia.

– Dă-i, mă, doi pumni după ceafă, îi zise Achim lui Nilă, cu o sticlire jucăuşă în ochi.

Paraschiv se linişti.

– Cui să-i dea? zise el. Mie?

Nu mai zise nimeni nimic câtva timp. Nilă se uita la Achim care băgase mâna în buzunar. Băgă şi el mâna în buzunar şi scoase un pachet de ţigări. Paraschiv întinse laba, dar Nilă întâi se feri, pe urmă, la a doua întindere de mână a celuilalt, îl lăsă. Paraschiv scoase din pachet şi puse ţigara între buze.

– Şi ce mai face, mă, Manda lui Bodârlache? îl întrebă el pe al lui Parizianu. S-a măritat?

– Nu s-a măritat, îi răspunse băiatul.

– Ce e, mă, zise Achim, ţi-e dor de Manda lui Bodârlache?

– Din pricina ei am mâncat eu bătaie de la tata în dimineaţa aia, zise Paraschiv.

– Da’ ce, numai tu ai mâncat?... Şi ce ţi-a făcut Manda lui Bodârlache?

Paraschiv însă nu vru să spună, trase din ţigare cu sete, de i se văzură dinţii, umplu odaia cu fum şi se întinse pe patul mic al lui Nilă, cu pieptul în sus. într-un târziu zise:

– Barim dacă...

– Ce-ţi pasă ţie acuma de Manda lui Bodârlache, zise Achim.

– Nu-mi pasă, dar când mi-aduc aminte de noaptea aia, parcă mă zgârie dracii în coşul pieptului.

Achim vru să-i spună iar nu se ştie ce, dar Paraschiv se ridică în capul oaselor. În colţ ziarul foşnise. Paraschiv duse degetul la gură, se îndoi ca o pisică şi ascultă la pândă. Ziarul foşni din nou.

– Să ştii că acuma îl prindem, şopti el, Nilă, ia dă-mi perna aia.

– Bă, să nu-mi murdăreşti perna, se împotrivi Nilă.

Paraschiv însă nu-l luă în seamă, trase singur perna, îi desfăcu nasturii, o despuie de faţa ei, şi făcu semn băiatului să se dea la o parte de pe pat. Vârî apoi mâna între perete şi deodată împinse patul. Prin golul făcut îi ţâşni aproape în faţă un şobolan mare. Paraschiv răcni:

– Daţi-vă la o parte! Al lui Parizianu, ţine piciorul aici pe gaura aia să nu fugă.

Între perete şi scânduri se vedea într-adevăr o gaură, dar mult prea mică faţă de grosimea şobolanului. Băiatul puse piciorul pe ea. Paraschiv desfăcu faţa de pernă şi pândea şobolanul care alerga tremurând ca o piftie pe la colţurile odăii, încerca să se urce pe pereţi.

– Stai tu, fire-ai al dracului, dacă nu te prind eu acuma pe tine, zise Paraschiv.

Şi într-adevăr, când bestia se repezi la un moment dat printre picioarele lui, Paraschiv îi puse înainte gura desfăcută a feţei de pernă şi îl văzură toţi zbătându-se şi chiţcăind înăuntru, ca un purcel. Paraschiv ţinea strâns faţa de pernă, cu ţigara în gură, şi pe chipul lui se aşternuse o expresie schimonosită, dar nu pentru că prinsese şobolanul, ci pentru ceea ce tocmai îi trecea prin cap să facă cu el.

– Bă, zise Nilă ameninţător, aruncă-l dracu afară pe coridor, să nu-l storcoşeşti în pernă, că...

– Cum afară pe coridor, strigă Paraschiv, să vie iar? Bă, da’ deştept mai eşti şi tu, mă Nilă, mă mir cum dracu te ţin ăştia pe aici şi nu te dau afară. Ia deschide fereastra, al lui Parizianu!

Băiatul o deschise. Paraschiv ridică faţa de pernă cu şobolanul, se apropie, scoase mâinile şi urlă:

– Veniţi, bă, să vă uitaţi.

Nilă nu veni, dar Achim şi al lui Parizianu se lipiră cu burţile de marginea geamului şi se uitară în jos să vadă ce-o să se întâmple. Bulevardul era înţesat de oameni, se mişcau încoace şi încolo ca într-un furnicar. Paraschiv apucă faţa de pernă de fund, o răsturnă şi o scutură în capul lor, şi şobolanul căzu în vid. Îl urmăriră cum se rostogolea în aer cu burta în sus, făcându-se din ce în ce mai mic. Şi când ajunse jos se auzi o izbitură, ca un plescăit într-o apă, apoi ţipete de groază, urlete subţiri de femei. Se retraseră de la fereastră şi Paraschiv râse gâfâit şi îi aruncă lui Nilă faţa de pernă în cap.

– Na, mă, zise el, te-am scăpat de gherlan!

– A căzut în capul cuiva? întrebă Nilă curios.

– Uite-al dracului că n-a căzut, zise Paraschiv,