credea când povesteam că spală până şi perdelele. Cred că nimănui nu-i dăduse prin cap că perdelele se pot spăla şi ele. Toată lumea se gândea, probabil, că aparţin ferestrelor şi atât.

  — Individul nu e normal, afirmau cu toţii, catalogându-l ca fiind nazist sau poreclindu-l Cavaleristul.

  Nu aveam nici măcar o fotografie indecentă pe pereţi. Singura noastră poză reprezenta un canal din Amsterdam… Când mi-am lipit şi eu un nud pe pereţi, tipul a protestat:

  — Eee-u, Watanabe, e-eu nu p-pot s-să s-sup-port aşa c-ceva.

  Nudul a dispărut într-o clipă şi locul lui a fost luat de canalul din Amsterdam, dar cum nu ţineam la nud în mod deosebit, n-am făcut scandal.

  Cei care intrau în camera noastră se mirau când vedeau o asemenea fotografie pe pereţi şi nu-i înţelegeau rostul.

  — Cavaleristul se masturbează privind-o, le spuneam eu în glumă. Glumă-glumă, dar lumea a luat-o în serios şi încă atât de serios, încât ajunsesem şi eu să cred că e adevărat.

  Toată lumea mă compătimea că îl am pe Cavalerist coleg de cameră, dar mie nu mi se părea chiar atât de îngrozitor. Mă lăsa în pace atâta vreme cât îmi păstram partea mea curată şi pentru că stăteam cu el, totul era mult mai simplu. El spăla, el aerisea aşternuturile, el arunca gunoiul. Mă adulmeca şi-mi sugera chiar să fac baie dacă eram prea ocupat şi neglijam acest aspect câteva zile. Ba chiar ajunsese să-mi spună când să merg la frizer şi când să-mi tai firele de păr din nas. Singurul lucru care mă deranja era faptul că dădea cu tone de insecticid când apărea un gândac rătăcit, iar eu mă vedeam nevoit să mă retrag în mizeria din vecini.

  Cavaleristul urma secţia de geografie a unei facultăţi de stat.

  — Ştii, e-eu învăţ h-hă-hărţi, m-a anunţat el când ne-am cunoscut.

  — Îţi plac hărţile? l-am întrebat.

  — Îhî. După ce termin facultatea, v-vreau să mă angajez la Institutul Naţional de Geografie şi să fac h-hă-hărţi.

  Am fost chiar impresionat de visurile şi de ţelurile pe care ţi le poate oferi viaţa. Acesta a fost unul dintre primele lucruri care m-au impresionat când am venit la Tokyo. Da, într-adevăr este nevoie şi de oameni pe care să-i intereseze şi chiar să-i pasioneze hărţile… nu mulţi, dar e nevoie, chiar mare nevoie. Ceea ce mi s-a părut însă ciudat era faptul că un om care se bâlbâia mai ales când rostea cuvântul „hartă” dorea să lucreze chiar la Institutul Naţional de Geografie. Uneori nu se bâlbâia deloc, dar când rostea cuvântul „hartă”, era bâlbâit sută la sută.

  — T-t-tu în ce te specializezi? m-a întrebat el.

  — Teatru, am zis eu.

  — Teatru… adică faci spectacole?

  — Nu chiar. Citesc piese de teatru, cercetez… Racine, Ionesco, Shakespeare, chestii de astea.

  Mi-a spus că a auzit de Shakespeare, dar de ceilalţi nu. Nici eu nu ştiam mare lucru despre alţii, dar măcar am auzit de ei la cursuri.

  — Îţi plac piesele, nu? a zis el.

  — Nu neapărat, am mărturisit eu.

  Răspunsul meu l-a nedumerit şi când era nedumerit se bâlbâia şi mai tare. Îmi părea rău că-i făcusem una ca asta.

  — Puteam să mă apuc de orice… etnologie, istoria Asiei. S-a întâmplat să aleg teatrul, şi-atât. A fost cea mai convingătoare explicaţie pe care m-am simţit în stare să i-o dau, dar nu l-a satisfăcut.

  — Nu pricep, spuse el consternat. Mie îmi plac h-hă-hăr-hărţile şi de aceea învăţ despre h-hă-hăr-hărţi. De aceea am venit special la o universitate din Tokyo şi-i pun pe ai mei să-mi trimită bani. Dar tu… În cazul tău se pare că lucrurile nu stau aşa.

  Argumentul lui părea solid. Am renunţat să-i mai explic. Apoi am luat nişte beţe de chibrituri şi am tras la sorţi paturile: el pe cel de sus, eu pe cel de jos.

  Purta întotdeauna cămaşă albă, pantaloni negri, pulover bleumarin. Era înalt, cu pomeţi proeminenţi, părul scurt. Când mergea la ore, se îmbrăca în uniformă, iar servieta şi pantofii erau negri. Arăta ca un student tipic de dreapta şi de aceea toţi colegii îi spuneau Cavaleristul, dar bietul de el n-avea absolut nici o legătură cu politica. Spunea că poartă mereu uniformă pentru că e complicat să decidă cu ce să se îmbrace în fiecare zi. Singurele lucruri care îl preocupau erau schimbările geologice care se produceau de-a lungul coastei mării şi noile tuneluri construite pentru linii ferate. Dacă apuca să abordeze asemenea subiecte, se bâlbâia, se ambala şi nu-l mai oprea nimeni o oră-două. Trebuia s-o iau la fugă sau să adorm ca să-l fac să tacă.

  Se trezea în fiecare dimineaţă la ora şase cu Kimigayo pe post de ceas deşteptător, aşa că nu se poate spune că ritualul înălţării steagului nu a avut nici un efect asupra lui. Se îmbrăca, mergea la baie, se spăla pe faţă. Îi lua teribil de mult timp să se spele pe faţă, încât ajunsesem să cred că-şi scoate fiecare dinte din gură şi îl spală separat. Când se întorcea în cameră, îşi scutura prosopul de câteva ori, având grijă să nu-i rămână vreo cută şi apoi îl aşeza la uscat pe calorifer, iar periuţa de dinţi şi săpunul le punea la locul lor. Apoi deschidea radioul şi făcea gimnastică.

  Eu obişnuiam să citesc seara până târziu şi puteam să dorm dimineaţa liniştit până la ora opt. Chiar dacă el se scula şi începea să-şi târşâie paşii prin cameră şi să facă gimnastică, eu tot mai reuşeam uneori să dorm, şi încă bine. Dar când ajungea la partea cu săriturile, n-aveam cum să nu mă trezesc. Când începea să sară – şi zău că sărea tare sus! —, se cutremura patul ori de câte ori atingea podeaua. Am răbdat trei zile. Mi s-a spus că pentru a rezista la viaţa în comun trebuie să treci cu vederea anumite lucruri. Da, aşa