— Ia ascultă, nu poţi să faci gimnastica asta pe acoperiş? am zis eu apăsat. Nu pot să dorm când sari în halul ăsta!

  — Păi, e şase şi jumătate, zise el uimit de tonul meu.

  — Ştiu şi eu că e şase şi jumătate, numai că asta e o oră la care eu vreau să dorm. Nu ştiu cum să-ţi explic, dar mie aşa îmi prieşte.

  — Nu se poate să sar pe acoperiş. Dacă sar pe acoperiş, vecinii de la doi or să bombăne. Sub noi nu e decât o magazie, aşa că nu se supără nimeni.

  — Ieşi în curte! Du-te pe pajişte!

  — Nici acolo nu se poate. Nu am radio şi apoi am nevoie de priză. Fără radio nu pot face gimnastică.

  Avea dreptate. Radioul lui era o vechitură nenorocită fără baterii, iar al meu era un tranzistor portabil, dar nu mergea decât pe ultrascurte. Nu prindeam decât muzică.

  — A, mi-a venit o idee! Hai să facem un compromis, am zis eu. N-ai decât să-ţi faci gimnastica de dimineaţă, dar renunţă la partea cu săriturile. Faci prea multă gălăgie! Ce zici?

  — Să-săr-sărituri? Ce să-săr-sărituri? întrebă el teribil de uimit.

  — Păi, sari în sus şi-n jos.

  — Eu nu fac aşa ceva.

  Începuse să mă doară capul. Voiam să renunţ, dar m-am gândit că-i mai bine să-mi spun punctul de vedere până la capăt, să-l fac să priceapă ce anume mă deranjează. M-am ridicat, am fredonat melodia de la postul de radio NHK pentru programul de gimnastică ritmică şi am început să sar.

  — Uite, despre partea asta e vorba. Vezi că există?

  — A, asta? Da, ai dreptate. Nici nu mi-am dat seama.

  — Acum înţelegi? l-am întrebat eu aşezându-mă pe marginea patului. Te rog, renunţă la partea cu săriturile şi lasă-mă să dorm. În rest nu mă deranjează nimic.

  — Dar mi-e imposibil, spuse el serios. Nu pot să renunţ la nimic. Fac aceste mişcări în fiecare zi, de zece ani, şi o dată ce le încep, ele merg a-a-au-auto-mat. Dacă sar peste o singură mişcare, se duc t-t-to-toate naibii.

  Nu mai aveam replică. Ce puteam să mai spun? Cea mai rapidă cale de a pune capăt calvarului ar fi fost să aştept să plece din cameră şi să-i arunc vechitura aceea de radio pe fereastră, dar ştiam că un asemenea gest ar fi pornit un scandal de nedescris. Cavaleristul era un individ care ţinea la lucrurile lui ca la ochii din cap. Mi-a zâmbit când m-a văzut stând neputincios pe marginea patului şi a încercat să mă consoleze:

  — Hai, Watanabe! Ce-ar fi să te scoli şi tu devreme şi să faci gimnastică cu mine?

  Nu a mai aşteptat răspunsul meu şi a plecat la cantină.

  Naoko s-a prăpădit de râs când a auzit că am făcut gimnastică, dimineaţa, împreună cu Cavaleristul. Nu încercasem să o amuz, dar până la urmă am râs şi eu. Chiar nu mai râsesem de mult cu atâta poftă.

  Am coborât din tren la staţia Yotsuya şi am luat-o pe digul de lângă gară. Era duminică după-amiază, pe la jumătatea lunii mai. Ploaia încetase până spre prânz şi vântul dinspre sud alungase de tot norii denşi. Frunzele verzi, sclipitoare ale cireşilor se unduiau în bătaia vântului şi lăsau să se reflecte pe ele lumina soarelui. Era cald, ca la început de vară. Lumea îşi ţinea puloverele şi hainele pe umeri sau le ducea în mână. Păreau cu toţii fericiţi în acea duminică însorită. Tinerii care jucau tenis pe terenurile de dincolo de dig îşi scoseseră cămăşile şi rămăseseră în pantaloni scurţi. Doar două călugăriţe, care şedeau pe o bancă, îmbrăcate în uniforma lor de iarnă, nu păreau prea încălzite, deşi păreau că se bucură să pălăvrăgească la soare.

  După cincisprezece minute de plimbare am simţit că m-am încins şi mi-am scos cămaşa de bumbac, rămânând în tricou. Naoko şi-a suflecat mânecile bluzei de trening până la cot. Bluza se decolorase probabil de la spălat şi aveam impresia că am mai văzut-o îmbrăcată cu ea, dar nu-mi aminteam exact. Posibil să fi fost doar o impresie, pentru că nu am cum să ţin minte prea multe amănunte din vremea aceea.

  — Cum îţi place viaţa în comun? m-a întrebat ea. Te amuză să stai cu atâta lume la un loc?

  — Păi, ştiu eu, n-a trecut decât o lună. Nu-i chiar atât de rău, oricum nu insuportabil.

  S-a oprit în faţa unei ţâşnitoare şi a băut o gură de apă, s-a şters cu o batistă pe care o scosese din buzunarul pantalonilor şi apoi s-a aplecat şi şi-a legat din nou şireturile de la pantofi.

  — Crezi că eu aş suporta o asemenea viaţă?

  — Adică viaţa în comun?

  — Da, răspunse Naoko.

  — Depinde cum iei lucrurile. Sunt o grămadă de nimicuri care te pot deranja: regulamentul căminului, indivizi care fac pe nebunii de nu le ajungi la nas nici cu prăjina, colegul de cameră care face gimnastică dimineaţa la şase şi jumătate, când începe programul de gimnastică la radio. Dar dacă te gândeşti că probleme există peste tot, nu te mai deranjează. Dacă nu ai unde să stai în altă parte, atunci poţi să trăieşti bine şi la cămin.

  — Aşa o fi.

  Naoko părea că se gândeşte adânc la ceva. M-a privit apoi cercetător de parcă eram un obiect straniu. Abia în clipa aceea am realizat cât sunt de limpezi ochii ei şi mi-a tresărit inima. De fapt, până atunci nu mai avusesem ocazia să o privesc în felul acesta, deoarece era prima oară când ne plimbam amândoi şi când stăteam atât de mult de vorbă.

  — Vrei să te muţi şi tu la cămin?

  — Nu, dar mă întrebam cum o fi viaţa în comun. Şi…