Muşcându-şi buzele, Naoko încerca să spună ceva, dar nu reuşea. Apoi oftă şi privi în jos, zicând:

  — O, nu mai ştiu. Nu contează.

  Aşa s-a terminat conversaţia noastră. Ea mergea în continuare spre est şi eu păşeam puţin în urma ei.

  Nu o mai văzusem pe Naoko de aproape un an de zile, timp în care slăbise şi se schimbase mult. Obrajii bucălaţi, care fuseseră o particularitate a ei, erau acum supţi, iar gâtul părea mai firav. Nu vreau să spun că era numai piele şi os sau că părea bolnavă, dar slăbise într-un fel al ei, de parcă se ascunsese într-un loc strâmt şi lung o bună bucată de timp, ca să mi se arate apoi atât de suplă. Era mult mai drăguţă decât mi-o aminteam eu. Am vrut să-i spun asta, dar n-am găsit cuvintele potrivite şi am renunţat.

  Nu stabilisem o întâlnire, ci am dat peste Naoko întâmplător în trenul de pe linia Chűô. Ea ieşise din casă cu intenţia de a vedea, singură, un film, iar eu eram decis să dau o raită prin librăriile din Kanda. Nici unul dintre noi nu avea vreo treabă urgentă, aşa că atunci când Naoko a zis să coborâm din tren, am coborât, şi asta se întâmpla chiar la staţia Yotsuya. Când am rămas numai noi doi, am constatat că nu prea aveam ce discuta şi n-am înţeles deloc de ce propusese Naoko să coborâm din tren. De fapt, de la bun început nu am prea avut ce să ne spunem unul altuia.

  Când am ieşit din gară, a luat-o înainte fără să scoată un cuvânt, iar eu m-am văzut nevoit să merg în urma ei, la distanţă de vreun metru. Aş fi putut să micşorez distanţa dintre noi, dar ceva mă împiedica parcă, aşa că nu făceam decât să-i privesc spatele şi părul negru, drept. Părul îi era prins cu o agrafă mare, maro şi când întorcea puţin capul, îi zăream urechea mică, albă. Din când în când îmi adresa şi câte un cuvânt. Uneori aveam ce să-i răspund, alteori erau vorbe fără noimă sau chiar nu auzeam ce spune, dar se pare că ea nu se sinchisea nici dacă-i răspundeam, nici dacă nu-i răspundeam. Când termina ce avea de spus, îşi vedea mai departe de drum. Eu mă consolam în sinea mea, gândindu-mă că e o zi frumoasă pentru plimbare.

  După felul cum mergea, pentru Naoko nu părea însă o simplă plimbare. La Iidabashi a luat-o la dreapta, până la şanţul cu apă ce împrejmuia castelul, a traversat intersecţia de la Jinbocho, a urcat panta de la Ochanomizu şi a ieşit în Hongo. De acolo, a mers pe linia troleibuzului până la Komagome. Mărturisesc că am făcut ceva drum. Când am ajuns la Komagome, soarele apusese deja şi era o seară liniştită de primăvară.

  — Unde suntem? întrebă Naoko de parcă era picată din cer.

  — Komagome, am spus eu. Nu ştiai? Am ocolit mult.

  — De ce-am venit aici?

  — Tu ai venit aici. Eu n-am făcut decât să merg în urma ta.

  Am intrat într-un restaurant mic de lângă staţie ca să mâncăm nişte tăiţei. Fiindcă-mi era sete, am băut o bere. De când am făcut comanda şi până am terminat de mâncat, nici unul dintre noi nu a scos o vorbă. Fiind obosit de atâta umblat, stăteam pur şi simplu prăbuşit în scaun, iar Naoko îşi ţinea mâinile pe masă, cu gândurile departe. La ştirile de la televizor se anunţa că, fiind duminică, toate parcurile de distracţie erau pline de lume. Şi noi doi n-am făcut nimic decât să venim pe jos de la Yotsuya până la Komagome, gândii eu.

  — Eşti în formă, i-am spus eu după ce am terminat de mâncat.

  — Te miră?

  — Da.

  — Poate nu ştiai că în şcoala gimnazială eram alergătoare de fond, adică alergam zece-cincisprezece kilometri. În plus, tatălui meu îi plăcea enorm de mult să urce pe munte, aşa că mă lua şi pe mine în fiecare duminică. Muntele începea în spatele casei noastre… aşa că e normal să am picioare zdravene.

  — Dacă mă uit bine la ele, n-aş zice.

  — Da, ştiu, răspunse ea. Toată lumea mă consideră fragilă, dar nu trebuie să judeci un om numai după aparenţe, spuse ea, zâmbind.

  — Îmi pare rău că trebuie să mărturisesc, dar sunt epuizat.

  — Regret nespus că te-am târât după mine toată ziua.

  — Îmi pare bine că am avut ocazia să stăm de vorbă. N-am mai făcut-o până acum, numai noi doi… am zis eu, încercând fără succes să-mi amintesc despre ce am vorbit.

  Ea se juca cu scrumiera de pe masă.

  — Ăăă, dacă vrei… dacă nu te deranjează… dacă poţi… ai vrea să ne mai întâlnim? Ştiu că n-am nici un drept să te rog aşa ceva.

  — Cum adică, „drept”? am întrebat eu, uimit. Ce vrei să spui?

  Ea s-a înroşit. Poate a surprins-o reacţia mea.

  — Nu prea ştiu cum să-ţi explic, încerca Naoko să se scuze. Şi-a suflecat mânecile de la bluza de trening până peste coate şi apoi le-a lăsat iar în jos. Puful de pe braţele ei strălucea auriu în lumina gălbuie din restaurant. Nu voiam să spun chiar „drept”, continuă ea, voiam să spun altfel.

  Cu coatele pe masă, se uita la calendarul de pe perete de parcă spera să găsească acolo cuvântul potrivit, dar se părea că nu-l găseşte. A oftat adânc, a închis ochii şi a început să se joace cu agrafa din păr.

  — Nu mă deranjează, am spus eu. Cred că ştiu ce voiai să spui, dar nici eu nu găsesc cuvântul potrivit.

  — Niciodată nu pot să spun ceea ce vreau, continuă Naoko. Mi se cam întâmplă de la o vreme. Încerc să zic ceva, dar nu rostesc decât cuvinte aiurea sau spun exact altceva decât ceea