ţinea cu mâinile acelaşi volan în clipa când şi-a pierdut vederea, s-a uitat prin acest parbriz şi deodată n-a mai văzut, nu trebuie să ai multă imaginaţie pentru ca astfel de gânduri să trezească imunda şi târâtoarea fiară a terorii, iat-o cum îşi iţeşte capul. Dar şi remuşcarea, expresia agravată a unei conştiinţe, cum am spus mai înainte, sau, dacă vrem s-o descriem în termeni sugestivi, o conştiinţă cu dinţi muşcători, îi aducea în faţa ochilor imaginea orbului neajutorat închizând uşa, Nu e nevoie, nu e nevoie, spusese bietul de el, de acum înainte nu va mai fi în stare să facă un pas fără ajutor.

  Hoţul îşi concentra atenţia asupra circulaţiei, străduindu-se să nu-şi lase ocupată mintea de gânduri aşa de înspăimântătoare, ştia prea bine că nu-şi putea permite nici cea mai mică greşeală, nici cea mai mică neatenţie. Poliţia circula pe străzi, ajungea să-1 oprească unul, Vă rog, permisul de conducere şi buletinul, iarăşi închisoarea, viaţă haină. Se străduia să urmărească semafoarele, nu trecea pe roşu, respecta galbenul, aştepta cu răbdare să vină verdele. La un moment dat îşi dădu seama că începuse să se uite la lumini cu o fixitate care devenea obsesivă. Regla atunci viteza maşinii aşa încât să aibă tot timpul în faţă culoarea verde, chiar dacă, pentru a reuşi, trebuia să accelereze sau, dimpotrivă, să reducă viteza până la a-i scoate din sărite pe şoferii care veneau din spate, în cele din urmă, dezorientat, încordat peste măsură, sfârşi prin a băga maşina pe o stradă laterală, unde ştia că nu sunt semafoare, şi o parcă aproape fără să se uite, era un şofer bun. Se simţea pe punctul să facă un atac de nervi, exact aşa formulase, Sunt pe punctul să fac un atac de nervi. Se sufoca în automobil. Coborî geamurile pe ambele părţi, dar aerul de afară, dacă se mişca, nu răcorea atmosfera dinăuntru. Ce naiba fac, se întrebă. Garajul unde trebuia să ducă maşina era departe, într-o localitate din afara oraşului, dar în starea lui de spirit nu va reuşi să ajungă, Mă prinde un poliţist, ori am un accident, şi e şi mai rău, murmură. Se gândi atunci că cel mai bine ar fi să iasă puţin afară, să-şi aerisească minţile, Poate o să scap de gărgăunii din cap, acum, pentru că ăla a orbit, nu înseamnă că o s-o păţesc şi eu, nu e gripă să se ia, fac un tur şi îmi trece. Ieşi, nici nu era nevoie să închidă maşina, se întoarce imediat, şi se îndepărtă. Nu făcuse nici treizeci de paşi, când orbi.

  În cabinet, ultimul pacient primit a fost bătrânul cu suflet cumsecade, cel care spusese vorbe bune despre amantul care orbise pe nepusă masă. Venise doar ca să stabilească data operaţiei pentru o cataractă care apăruse la singurul ochi care-i rămăsese, fâşia neagră astupa lipsa celuilalt, n-avea nici o legătură cu ce avea acum. Astea sunt necazuri care vin o dată cu vârsta, îi spusese medicul cu ceva vreme în urmă, când creşte, o scoatem, după aceea n-o să mai recunoaşteţi lumea în care trăiţi. Când bătrânul cu legătură pe ochi ieşi, iar infirmiera spuse că nu mai erau pacienţi în sala de aşteptare, medicul luă fişa omului care îşi pierduse vederea, o citi o dată, de două ori, medita câteva minute şi, în cele din urmă, telefona unui coleg, purtând cu el următoarea conversaţie, Ştii ceva, azi am avut un caz extraordinar de bizar, un bărbat care şi-a pierdut complet vederea de la o clipă la alta, examinarea nu a arătat nici o leziune perceptibilă, nici indicii de malformaţii din naştere, spune că vede totul alb, e un soi de alb lăptos, dens, care i se lipeşte de ochi, încerc să redau cât mai bine descrierea pe care a făcut-o el, da, sigur că e subiectiv, nu, e un om tânăr, treizeci şi opt de ani, ai cunoştinţă de vreun caz asemănător, ai citit, ai auzit, aşa credeam şi eu, deocamdată nu văd nici o soluţie, ca să câştig timp, 1-am pus să facă analize, da, putem să-1 vedem împreună zilele viitoare, după cină o să mă uit prin cărţi, să revăd bibliografia, poate găsesc vreo pistă, da, ştiu, agnozia, orbirea psihică, se ştie, e incapacitatea de a recunoaşte ce se vede, da, şi eu m-am gândit la posibilitatea să fie o amauroză, dar aminteşte-ţi ce ţi-am spus la început, orbirea asta e albă, exact contrariul amaurozei, care înseamnă beznă totală, doar dacă nu există o amauroză albă, o beznă albă, ca să zic aşa, da, ştiu, aşa ceva nu s-a mai văzut, de acord, te sun mâine, îi spun că vrem să-1 examinăm amândoi. După ce termină conversaţia, medicul se rezemă de scaun, rămase aşa câteva minute, apoi se ridică, îşi scoase halatul cu mişcări obosite, lente. Se duse la baie să se spele pe mâini, dar, de astă dată, nu întrebă oglinda, metafizic, Ce-o mai fi şi asta, îşi recăpătase spiritul ştiinţific, faptul că agnozia şi amauroză erau identificate şi definite cu precizie în cărţi şi în practică nu însemna că nu pot să apară variante, mutaţii, dacă vorba este adecvată, şi iată că sosise ziua. Există o mie de motive pentru care creierul se închide, ca un vizitator târziu care şi-a găsit închisă propria uşă la întoarcerea acasă. Oftalmologul avea gusturi literare şi ştia să găsească citatul potrivit.

  Noaptea, după cină, îi spuse soţiei, Am avut azi la cabinet un caz ciudat, ar putea fi vorba de o variantă a orbirii psihice sau a amaurozei, dar până acum nu s-a mai constatat aşa ceva, Ce boli sunt astea, amauroză şi cealaltă, întrebă femeia. Medicul îi dădu o explicaţie accesibilă unei înţelegeri normale, care mulţumi curiozitatea nevestei, apoi îşi căută în bibliotecă tratatele de specialitate, unele vechi, de pe vremea facultăţii, altele recente, şi câteva atât de noi, încât nu avusese încă timp să le studieze. Căută în indexuri, apoi, metodic, se apucă să citească tot ce găsea despre agnozie şi amauroză, cu impresia incomodă de a se