şti intrus într-un domeniu care nu era al lui, misteriosul teritoriu al neurochirurgiei, despre care avea puţine cunoştinţe. Târziu în noapte, împinse la o parte cărţile pe care le consultase, îşi frecă ochii obosiţi şi se rezemă de scaun. Acum lucrurile erau limpezi. Dacă ar fi agnozie, pacientul ar trebui să vadă ceea ce văzuse întotdeauna, nu s-ar produce nici o diminuare a acuităţii vizuale, ci pur şi simplu creierul ar deveni incapabil să recunoască un scaun acolo unde e un scaun, adică ar reacţiona în continuare corect la stimulii luminoşi purtaţi de nervul optic, dar, ca să folosim termeni familiari, pe înţelesul oamenilor cu informaţie puţină, şi-ar pierde capacitatea de a şti că ştie şi, cu atât mai mult, de a o spune, în ce priveşte amauroză, totul era clar. Pentru ca, într-adevăr, să fie vorba de ea, pacientul ar trebui să vadă totul negru, acceptându-se cu prudenţă, evident, verbul a vedea, când de beznă absolută e vorba. Orbul afirmase categoric că vedea, să acceptăm cu prudenţă verbul, o culoare albă uniformă, densă, de parcă ar fi fost cufundat cu ochii deschişi într-o mare de lapte. O amauroză albă, dincolo de contradicţia ei etimologică, ar fi şi o imposibilitate neurologică, de vreme ce creierul, care nu poate percepe imaginile, formele şi culorile realităţii, n-ar putea să îmbrace în alb, într-un alb continuu, ca o vopsea albă fără nuanţe, culorile, formele şi imaginile pe care aceeaşi realitate le prezintă unei vederi normale, oricât de problematic ar fi, întotdeauna, să vorbim, cu proprietate, de o vedere normală. Cu conştiinţa foarte limpede că a ajuns într-o fundătură de unde, în aparenţă, nu vedea nici o ieşire, medicul clătină din cap descurajat şi privi împrejur. Soţia lui se retrăsese, vag îşi aduse aminte că se apropiase o clipă şi îl sărutase pe păr, Mă duc la culcare, trebuie să fi spus, casa era învăluită în tăcere, pe masă cărţile împrăştiate, Ce-o mai fi şi asta, se întrebă, şi brusc se înfricoşa, ca şi cum el însuşi avea să orbească în clipa următoare şi o ştia. îşi reţinu respiraţia şi aşteptă. Nu se întâmplă nimic. Se întâmplă un minut mai târziu, în timp ce aduna cărţile ca să le pună la loc în bibliotecă. Mai întâi îşi dădu seama că nu-şi mai vede mâinile, apoi ştiu că e orb.

  Problema tinerei cu ochelari negri nu era gravă, avea numai o conjunctivită din cele mai simple, pe care medicamentul prescris de doctor o va rezolva în câteva zile, în timpul ăsta, nu e nevoie să vă mai spun, vă scoateţi ochelarii numai ca să dormiţi, îi spusese acesta. Gluma era veche, e de presupus că era transmisă de la o generaţie de oftalmologi la alta, dar efectul se repeta de fiecare dată, medicul zâmbea spunând-o, zâmbea pacientul auzind-o, iar în acest caz merita, fata avea dinţi frumoşi şi ştia să-i arate. Din naturală mizantropie ori prea multe dezamăgiri în viaţă, orice sceptic obişnuit, ştiutor al detaliilor vieţii acestei femei, ar insinua că farmecul zâmbetului ei nu e decât o stratagemă a profesiunii, afirmaţie răutăcioasă şi gratuită, pentru că el, zâmbetul, fusese frumos şi în timpurile nu prea depărtate când femeia era încă domnişoară, cuvânt perimat, de când viitorul era încă o scrisoare închisă iar curiozitatea de a o deschide de-abia se trezea. Simplificând totuşi, am putea s-o includem pe această femeie în clasa aşa-numitelor prostituate, însă complexitatea urzelii relaţiilor sociale, atât a celor diurne cât şi a celor nocturne, atât a celor verticale cât şi a celor orizontale, a epocii descrise aici, ne îndeamnă să ne moderăm tendinţa spre judecăţile peremptorii, definitive, defect de care, dintr-o exagerată suficienţă, poate că niciodată nu vom reuşi să scăpăm.

  Deşi e evident câţi nori sunt în Junona, nu e totuşi drept să ne încăpăţânăm să confundăm cu o zeiţă greacă ceea ce nu este decât o obişnuită masă de picături de apă plutind în atmosferă. Fără îndoială, această femeie se culcă pentru bani, ceea ce ne-ar îngădui, probabil, fără alte consideraţii, s-o categorisim ca fiind o adevărată prostituată, dar, ştiind că se culcă numai cu cine vrea şi când are chef, nu trebuie dispreţuită probabilitatea că atare diferenţă de drept n-ar îndreptăţi excluderea ei din gaşcă, înţeleasă ca un tot. Ca şi ceilalţi oameni, ea are o meserie şi, la fel ca ceilalţi, profită de orele libere ca să-i ofere plăceri trupului şi să-i satisfacă nevoile, cele particulare şi cele generale. Dacă nu intenţionăm s-o reducem la o definiţie primară, în concluzie va trebui să spunem despre ea că trăieşte cum îi place şi, pe deasupra, se şi bucură de plăcerile vieţii.

  Era noapte când ieşi din cabinet. Nu-şi scoase ochelarii, iluminatul străzilor o incomoda, mai ales reclamele. Intră într-o farmacie să cumpere medicamentul dat de medic, se decise să nu audă când vânzătorul care o servea se plânse ce nedrept e că anumiţi ochi sunt acoperiţi de geamuri negre, observaţie care nu numai că era impertinentă în sine, un asistent farmacist, închipuiţi-vă, dar îi şi contrazicea convingerea că ochelarii negri îi dădeau un aer de mister ameţitor, bun să stâr-nească interesul bărbaţilor care îi ieşeau în cale, interes pe care, eventual, 1-ar fi retribuit, dacă azi n-ar fi aşteptat-o cineva, o întâlnire de la care avea motive să aştepte numai lucruri bune, atât în ce priveşte partea materială cât şi celelalte satisfacţii. Bărbatul cu care se întâlnea îi era deja cunoscut, nu-i pasase auzind că ea nu-şi va putea scoate ochelarii, ordin pe care, de altfel, medicul încă nu i-1 dăduse, ba chiar i se păruse interesant, era ceva nou. La ieşirea din farmacie, tânăra chemă un taxi, pronunţă numele unui hotel. Tolănită pe scaun, gusta deja, dacă termenul e potrivit, distinctele şi multiplele senzaţii ale plăcerii senzuale, de la cea dinţii atingere versată a buzelor, de la prima mângâiere intimă, până la succesivele explozii ale unui orgasm care o va lăsa epuizată şi fericită, de parcă ar fi fost răstignită, doamne fereşte, într-un carusel orbitor şi vertiginos. Avem deci motive să conchidem că