oameni isteţi, aţi ales să locuiţi la Netania, explicaţi-mi aici şi acum de ce nu se atingea de ea? A? Numai fucking Dumnezeu ştie. O clipă, ce – se înalţă pe vîrful picioarelor şi aruncă spre public o privire plină de emoţie şi de recunoştinţă –, vreţi într-adevăr să vă vorbesc despre asta? Într-adevăr vă stă acum mintea la istoriile infecte ale familiei mele regale? În punctul ăsta publicul se împarte în două: o parte jubilează şi încurajează ideea, o parte strigă să înceapă odată să spună bancuri şi să facă lumea să rîdă. Cei doi motociclişti palizi în hainele de piele negre bat darabana la patru mîini pe masă şi paharele lor de bere dansează. E greu de spus pe cine susţin ei, dar poate că lor pur şi simplu le face plăcere să înteţească tărăboiul. Eu încă nu izbutesc să-mi dau seama dacă sînt doi tineri, sau un tînăr şi o tînără, sau două tinere.

— Ajunge, nu-i adevărat, chiar aveţi chef acum să urmăriţi telenovela dinastiei Grinstein? Nu, fă-mă să-nţeleg, Netania, e vorba de o încercare a voastră de a descifra enigma personalităţii mele magnetice? – Îmi azvîrle o privire amuzată, provocatoare, credeţi cu adevărat că o să reuşiţi acolo unde toţi cercetătorii şi autobiografii mei au eşuat, şi încă în stil mare? Aproape toţi spectatorii aplaudă. Atunci sînteţi cu adevărat fraţii mei! Sîntem fraţi, Netania! Înfrăţire de oraşe gemene! Se arată mişcat şi plin de bucurie şi cască nişte ochi în care se oglindeşte o naivitate nemărginită. Publicul se prăpădeşte de rîs. Oamenii îşi zîmbesc unul altuia. Chiar şi la mine ajung cîteva zîmbete rătăcite.

Se opreşte la marginea scenei, vîrfurile ascuţite ale cizmelor lui depăşesc linia rampei, şi numără pe degete presupunerile: Unu! Poate c-o admira prea mult, taică-meu, într-atît, încît se temea să se atingă de ea? Doi! Poate că pe ea o scîrbea că, după ce se spăla pe cap, el se învîrtea prin casă cu părul strîns într-un fileu negru? Trei! Poate că din cauză că ea trecuse prin Holocaust, pe cînd el nu participase la Holocaust nici măcar ca figurant? Înţelegeţi-mă bine, omul nu numai că n-a fost ucis, el nici măcar n-a fost rănit în Holocaust! Patru! Poate că în general eu şi cu voi încă nu sîntem copţi să-i facem pe părinţii noştri să se întîlnească unul cu altul după cum e datina? Rîsete în public, iar el – comediantul, măscăriciul – iarăşi se agită pe scenă. Blugii lui sînt rupţi la genunchi, dar el se fandoseşte cu o pereche de bretele roşii cu catarame aurite, şi pe cizmele lui mici de cowboy sînt prinse stele argintii de şerif. Acuma văd că pe ceafa lui saltă întruna o codiţă mică şi subţire.

— Pe scurt, numai ca să închei povestea şi ca să putem începe seara care acuşi se termină, mandea s-a dus, a deschis un calendar, a frunzărit înapoi exact nouă luni de la naşterea lui, a găsit data şi a fugit cu ea la un vraf de ziare Libertatea pe care le colecţiona taică-meu, jumătate de cameră în casa noastră era ocupată de Libertatea asta, încă o jumătate de cameră era pentru cîrpele pe care le vindea, tăticu’, şi pentru blugii şi cercurile de hula-hoop şi aparatele de exterminat gîndaci cu raze ultra-violete, prefa…

„Prefaceţi-vă că înţelegeţi“, completează cu entuziasm glasuri din regiunea barului, la gestul lui de invitaţie unduit.

— Excelent, Netania. Chiar şi atunci cînd rîde, privirea lui e foarte concentrată şi lipsită de bucurie, ca şi cum ar ţine sub control o bandă rulantă pe care se rostogolesc bancurile lui: Şi noi tustrei, materialul biologic al familiei adicătelea, ne înghesuiam în camera şi jumătate care mai rămîneau şi, că veni vorba, el nu dădea voie să se arunce nici o singură foaie din Libertatea asta, „asta o să fie cîndva Cartea Sfîntă a generaţiilor viitoare!“. Aşa ne spunea, cu degetul în aer, şi mustăcioara i se scula de parcă i-ar fi electrocutat cineva coaiele. Şi acolo, la data asta exact, nouă luni înainte ca eu să-mi fac intrarea în această lume şi să strămut echilibrul ecologic din lac în puţ – peste ce-a dat măndelu’, după părerea voastră? Exact peste acţiunea Sinai! Vă prindeţi care-i chestia? Ia spuneţi, asta nu vi se pare o nebunie? Abdel Nasser anunţă că naţionalizează Canalul de Suez şi ni-l închide în nas, şi taică-meu, Hezkel Grinstein din Ierusalim, un metru cinzeci şi nouă, păros ca un maimuţoi şi cu buze de fetişcană, nu ezită nici măcar o clipă şi se duce să redeschidă canalul! Aşa că dacă stai să te gîndeşti bine, eu sînt de fapt un fel de acţiune de represalii! V-aţi prins? Eu sînt prima acţiune ilegală a radicalilor de dreapta! M-aţi înţeles? Există acţiunea Sinai, acţiunea Karama, acţiunea Entebbe, acţiunea Ziipenume şi există acţiunea Grinstein, ale cărei amănunte încă n-a venit momentul să fie dezvăluite toate, dar din întîmplare avem aici o înregistrare rară, de calitate nu cine ştie ce: Doamnă Grinstein, desfă-ţi picioarele, primeşte asta, despotul Egiptului! Pam-pam! Iartă-mă, mamă! Iartă-mă, tată! Cuvintele mele au fost scoase din context! Încă o dată am trădat!

Şi odată cu vorba asta el îşi dă iarăşi, cu o sălbătăcie de neînchipuit, două palme, cu amîndouă mîinile, drept peste faţă. O dată şi încă o dată.

Cîteva clipe simt în gură un gust de metal şi de rugină. Lîngă mine oamenii se trag înapoi pe scaunele lor şi le tremură genele. La o masă de alături o femeie îi şopteşte ceva cu multă asprime lui bărbatu-său şi îşi ia poşeta, iar el îi pune mîna pe coapsă, o reţine.

— Acum, Netania mon amour, sarea pămîntului – apropo, e-adevărat c-aici de cîte ori te întreabă cineva pe stradă