– N-o să fac o gafă și să-i zic „Salut, sunt agent britanic, dacă vrei să știi“. Pot fi discretă.

El tot nu se uită la ea.

– Nu e vorba despre asta, capitain. Soția mea are tot ce-i trebuie.

– Bine.

Nancy se întinse din nou pe jos. Se obișnuise cu țărâna Franței pe post de pat, chiar dacă nu dormise mult de când sărise din avion, dar în timp ce stătea întinsă acolo, gândindu-se la vocea de la radio și la ce spusese Tardi despre un aperitiv care să stârnească pofta, simți cum se conturează un plan și că, poate chiar în seara asta, o să doarmă bine.

Capitolul 30

Pe la jumătatea excursiei de împărțit banii rudelor bărbaților din gașca lui Fournier, Nancy deja strălucea. Pe de-o parte, mersul cu bicicleta pe drumurile forestiere îi dăduse răgaz să se gândească și pe de altă parte – Dumnezeule, ce binecuvântare era – avusese ocazia să mai petreacă timp cu femei.

O primiseră ca pe o veche prietenă prin toate satele și sătucele, până la Chaudes-Aigues și-napoi. Ea le spusese tuturor că fiul sau soțul lor era un om de ispravă, un luptător neînfricat, vital în lupta pentru libertate și fusese recompensată cu zâmbete și îmbrățișări. O atingeau pe braț sau o țineau de mână în timp ce mergeau spre ieșire. Era din cauza războiului – nici o franțuzoaică de la țară nu ar fi fost atât de afectuoasă cu un străin pe timp de pace –, iar Nancy știa că este un surogat pentru bărbații care lipseau, o legătură între ele și băieții din pădure. Totuși, le apreciase căldura.

Învățase ceva util despre aproape toți bărbații de pe platou. Unul respira greu, altul era îndrăgostit de o fată din celălalt oraș, care nu voia să fie nevastă de fermier. Altul iubea puicuțele, din soiul cu pene, iar altul era un pescar desăvârșit. Lui Jean-Clair îi plăcea să se cațăre și înainte de război își dădea tot salariul de la atelierul auto la care lucra pentru a călători în Alpi. Numărase mici teancuri de bancnote în mâinile acestor familii flămânde, se jucase cu copiii și flirtase cu bărbații mai în vârstă și băieții tineri care încă mai încercau să lucreze pământul.

Când ajunse în Chaudes-Aigues, era convinsă că-i avea pe toți la mână cu ceva. Mai avea două familii de vizitat în oraș, iar a doua era mama în vârstă a puștiului care o înjurase cu o zi înainte. Doamna se prezentă ca fiind madame Hubert, strângând-o de mână sec și ușor, apoi o conduse în bucătărie cu pași șovăitori, dar Nancy observă în timp ce pălăvrăgeau cum femeia părea că întinerește.

– Să aveți grijă în oraș, madame Wake, spuse ea, examinând-o pe Nancy peste marginea ceșcuței cu un ochi ager. Cred că germanii încep să fie atenți la noi, aici.

– De ce spuneți asta? întrebă Nancy cu grijă.

– Primarul nu-și mai îngrijește paltonul, iar jandarmul local bea prea mult. Sunt agitați. Trec tot mai multe mașini pe benzină prin oraș, cu oameni pe care nu-i știu, în uniforme pe care nu le recunosc. Oameni agitați, benzină și străini – cred că asta înseamnă Gestapo, nu-i așa?

– Nimeni altcineva nu a mai remarcat, madame, spuse Nancy.

Madame Hubert dădu din mână.

– Pff, ele nu stau toată ziua la geam să se uite în piață, cu lucrul în poală cum stau eu.

Corect.

– Mulțumesc că mi-ați spus.

Nancy studie fața calmă și ridată a lui madame Hubert.

– Majoritatea se tem să vorbească despre Gestapo, madame.

Madame Hubert dădu din umeri.

– Sunt prea bătrână să-mi mai fie frică. Fiul meu e prea tânăr. Bărbaților de aici din oraș – un pic prea bătrâni ca să lupte, un pic prea bogați să piardă totul – le e frică. Se enervează pe nemți în cafeneaua din piață, după care dau o fugă până în Montluçon, poate ca să șoptească în urechea unui nazist prietenos, să le facă un serviciu. Ca Pierre Frangord. Mamei lui, Dumnezeu s-o ierte, i-ar fi fost rușine cu el. Le-a făcut cadou germanilor un teren pe care i l-a lăsat ea, ca să construiască un emițător radio, să transmită... căcaturi în casele noastre. Și era și un teren bun. I-au luat și sufletul la pachet.

Nancy remarcase emițătorul pe drum. Îi și sclipiseră ochii când îl văzuse, de altfel.

– Madame Hubert, destinul ne-a adus împreună. Aș vrea să rezolv cumva cu emițătorul ăla. Cât de bine știți zona?

Când madame Hubert se duse să aducă un creion și o foaie, nu mai era nimic șovăitor în mersul ei. Zâmbea în timp ce desena terenul, șinele și drumurile care porneau din gară și spre gară.