class="Normal ParaOverride-16" lang="en-US" xml:lang="en-US">– Trec pe lângă el în fiecare zi. E chiar la marginea orașului. E mereu păzit de cel puțin șase oameni. Sârmă ghimpată, reflectoare din loc în loc. Are un semnal puternic; aici e generatorul.

Nancy studie harta de pe masa lustruită cu grijă.

– Madame Hubert, sunteți un dar de la Dumnezeu.

Femeia păru mulțumită și îndreptă milieul de pe masă.

– Ați vrea să faceți cunoștință cu vărul meu, Georges? El a ajutat la construcția emițătorului și îi urăște pe germani. Puteți să aveți încredere în el.

Dacă Gestapoul dădea târcoale zonei, nu era momentul potrivit să-și facă prieteni noi, dar lui Nancy îi plăcea de femeia asta, îi plăcea foarte mult.

– Da, vă rog.

– Veniți mâine după-amiază în cazul ăsta, madame Wake. O să fie aici. E mâhnit că e prea bătrân ca să i se alăture lui Georges al meu pe platou cu dumneavoastră. O să se bucure că vă ajută.

Nancy se uită din nou prin casa modestă și îngrijită.

– Sunteți sigură că nu vă e frică pentru băiatul dumneavoastră?

Zâmbetul lui madame Hubert dispăru.

– Prefer să mă tem pentru el și să fiu mândră decât să știu că e în siguranță și să-l disprețuiesc. De-aia mă bucur că prietena mea – bătu harta cu degetul – a murit în ’37, înainte să fie obligată să afle că fiul ei e un laș.

Nancy iscodi terenul și Georges se dovedi a fi o comoară. În drum spre casă, a doua zi, Nancy își pregăti planul. Aveau să meargă în acea noapte. Când ajunse în tabără, își ascunse bicicleta în hambarul părăginit de la marginea câmpului și apoi se duse să-i găsească pe oamenii lui Fournier.

– Am nevoie de cinci oameni.

– Pentru ce? întrebă unul dintre bărbați.

– Nu e un meniu, Jean-Clair. Îți spun eu pentru ce după ce te-ai oferit.

Liniștea se întinse până când Nancy o simți plutind în aer.

– Vin eu.

Tardivat, să-i dea Dumnezeu sănătate, mic hoț de parașute.

– Și noi.

Era unul dintre spanioli, Mateo.

– Suntem datori.

El își convinse și frații. Nancy era surprinsă – se feriseră de ea de când cu faza cu izvorul și nu merseseră nici în Spania să ducă bani familiilor lor. Întinse mâna, iar Mateo făcu la fel; Rodrigo și Juan, de asemenea.

Ea ridică sprâncenele.

– Mai e vreun francez care vrea să se lupte cu nemții?

Asta îi atinse. Un fior trecu printre oameni, dar Fournier se mișcă mai repede decât ceilalți.

– Vin eu. Hai, să vedem de ce ești în stare, căpitane.

Nancy îl studie din cap până în picioare.

– Presupun că ai ratat intenționat în pădure?

– Desigur.

Îi întinse mâna și el la fel, dar era de parcă se temea să nu ia ceva contagios de la ea. Nancy puse mâna pe umărul lui.

– Sora ta mai mică mi-a spus ieri că poți să nimerești o rândunică în zbor. Tu o să fii lunetistul nostru.

Îi trase deoparte și le explică planul, apoi le arătă harta lui madame Hubert și planul vărului Georges.

– Fiecare dintre voi trebuie să fie în stare să deseneze harta locului din memorie până plecăm. Nu reușiți, nu vă iau. Va trebui să stați acasă cu ceilalți copii. O oră.

Aruncă planul în iarbă, la picioarele lor. Mateo se aplecă și-l ridică în timp ce ea se duse să-și pregătească echipamentul.

Denden veni relaxat lângă ea.

– Nu vrei să vin și eu, Nancy?

Ea scutură din cap.

– Ești prea valoros.

– Bine, urăsc toate alergăturile și împușcăturile alea, zise el și se cutremură teatral.

– Dacă dăm de belea, continuă Nancy, trimite un mesaj la Londra și întoarce-te la Gaspard. S-ar putea să te înțelegi mai bine cu el decât mine.

– Mi-e greu să cred, dar o să încerc. Se ciocni prietenește de ea. Da’ parcă aș prefera să nu mori.

– Sunt impresionată.

Se ridică să-și verifice ceasul. Era timpul să mănânce ceva și poate să moțăie douăzeci de minute înainte să-i pregătească pe oameni.

– Nancy, de unde ai știut că spaniolii o să se