ofere voluntari? întrebă Denden, uitându-se la ea cu capul pe o parte. Tardivat era de așteptat să vină. Pare-se că ne-a adoptat, dragul de el. Fournier n-ar fi putut rămâne aici. Și-ar fi pierdut credibilitatea. Dar spaniolii?

Ea ridică din umeri.

– Îmi sunt datori. Dar unde bați, de fapt, Denden?

– Vreau să spun că și tu ești un soi de aburistolog. Iei cu tine singurii cinci oameni din grupul ăsta care au ceva experiență militară, dar ai făcut să pară ca o întâmplare.

Capitolul 31

Ploaie. Ploaie. Ploaie. Uneori, Auvergne semăna mai mult cu Anglia decât cu Franța, în ceea ce privește vremea și ăsta era doar începutul. Pe măsură ce se însera, vedeau cum se formează nori de furtună deasupra vulcanilor stinși ca amintirea unor nori de cenușă, cu fulgere licărind peste apus. Apa bulbucea pe pământul subțire al pădurii de pin și se avânta învolburată prin zonele mixte de stejar și fag.

Oamenii memoraseră harta și știau planul. Nici unul dintre ei nu avea experiență cu explozibil, în afară de Nancy, care învățase în Marea Britanie. Le împărți cărămizile de TNT și creioanele-detonatoare și le explică noțiunile de bază. În seara aceea chiar erau atenți. Până și Fournier – deși el era lunetist și nu se juca cu explozibilul – nu putu să reziste și se dădu mai aproape să asculte în timp ce ea le explica cum să zdrobească vârful creionului că să-l activeze și unde să pună încărcătura.

În secunda în care ieșiră din raza taberei ceva se schimbă. Era ceva în aer și în venele lui Nancy, ceva pe care nu putea să-l numească, nu-l recunoștea. Se gândi la ultima ei noapte în Picadilly, când ieșise machiată și îmbrăcată în cea mai bună rochie a ei, știind că o să-și petreacă următoarele ore cu prietenii ei, o să bea șampanie și o să facă scandal. Asta era – era entuziasmată. Și oamenii de lângă ea erau la fel.

Lumina se dusese aproape de tot când se abătură de la drumul principal ca s-o ia în liniște prin păduricea deasă. Complexul era la marginea orașului și exista mereu riscul să se întâlnească în pădure cu cineva pe măsură ce se apropiau, „deși pe vremea asta majoritatea oamenilor ar rămâne acasă“, se gândi Nancy.

Ploaia îi făcuse părul fleașcă, iar ea îi simțea sărutul rece pe gât, dar solul pădurii era neted, nu noroios, iar picuratul constant al stropilor de ploaie pe frunze masca sunetul apropierii lor. Totul în jur mirosea proaspăt, plin de vegetație în creștere. Nancy ridică mâna când luminile complexului apărură printre copaci. Trecuse pe lângă el de două ori cu bicicleta de când vorbise cu madame Hubert, de fiecare dată deghizată într-o casnică franțuzoaică obișnuită, cu sacoșa de sfoară peste ghidon, făcând schimb de zâmbete cu paznicii.

Informatorul ei avea un ochi ager, cu siguranță. Erau șase paznici, așa cum spusese: doi la poartă, doi patrulând singuri în jurul perimetrului și doi care stăteau în voie în clădire. Turnul în sine, o dantelărie de bare de oțel care țâșnea spre cer era ancorat în trei locuri cu cabluri din oțel prinse în niște blocuri de ciment ranforsat. Clădirea principală, cu un singur etaj, era împărțită în trei: camera generatorului, camera cu emițătorul principal, câteva birouri și un garaj în spate.

Toți șase stăteau în ploaie și se uitau în jos.

– Sunteți gata? întrebă Nancy.

– Da.

Fiecare dintre ei o spuse fără sarcasm, fără să dea ochii peste cap. Ca niște ogari care trag de lesă.

Era un plan simplu. Fournier se așeză pe poziție într-un loc pe care îl găsise Nancy pentru el, la câteva sute de metri mai jos pe drum, și avea două roluri. Să le păzească spatele în timpul atacului și să încurce orice întăriri care ar fi venit dinspre cazarma din oraș. Dacă totul mergea bine, n-avea decât să stea în spate, ud și inconfortabil, între crengile unui stejar și să se uite la ei cum fac curat. Urmau să se întoarcă în pădure înainte ca germanii să-și dea seama ce se întâmplă. Era o idee bună, dar greu de realizat. Instructorii lui Nancy o bătuseră suficient la cap: lucrurile niciodată nu ieșeau atât de bine.

Mateo, Rodrigo și Juan trebuiau să scape de paznicii care patrulau perimetrul și să plaseze încărcăturile pe blocurile de beton care țineau turnul de emisie. Nancy și Tardivat urmau să scape de gardienii de la porți în liniște și apoi să intre în clădire și să planteze explozibilul ori să spargă geamul camerei generatorului și al camerei de emisie și să arunce grenade ca să distrugă echipamentul. Ce putea să se întâmple rău?

Orice. Dar pentru asta – pentru asta se antrenase. Asta își dorea. Se gândi la acel evreu anonim biciuit pe străzile din Viena și la băiatul cu creierii împrăștiați pe caldarâmul din Cartierul Vechi, în Marsilia. Asta era pentru ei.

– Ocupă-ți poziția, Fournier, spuse ea.

El își aruncă arma pe umăr și dispăru în întuneric. Trecură cinci minute lungi, apoi auziră fluieratul – semnalul că-și luase locul. Nancy ridică binoclul și privi la gărzile care patrulau cum treceau de poarta principală. Puteai să-ți dai seama de starea lor după cum mergeau, cu pelerinele de