în acest caz se părea că guvernul avea deja tot ce-i trebuia şi, dacă i-aş fi propus lui Lagrange să-i furnizez informaţii despre fourierişti, s-ar fi pus pe râs, fiindcă cine ştie câţi dintre informatorii săi nu frecventau de pe acum librăria din rue de Beaune.

Cine mai rămânea? Evreii, ce Dumnezeu. În fond, crezusem că-l obsedau doar pe bunicul meu, dar după ce-l ascultasem pe Toussenel, îmi dădusem seama că o piaţă antiebraică se deschidea nu doar dinspre partea tuturor posibililor nepoţi ai abatelui Barruel (care nu erau puţini), dar şi dinspre cea a revoluţionarilor, republicanilor, socialiştilor. Evreii erau duşmanii abatelui, dar şi ai plebei, căreia îi sugeau sângele, iar în funcţie de guverne puteau să devină şi ai tronului. Se cerea să lucrez asupra evreilor.

Îmi dădeam seama că sarcina nu era uşoară: poate că unele medii ecleziastice mai puteau fi şi acum frapate de o reciclare a materialului despre Barruel, cu evreii drept complici ai masonilor şi ai templierilor pentru a face să izbucnească revoluţia franceză, dar pe un socialist ca Toussenel asta nu l-ar fi interesat nicidecum şi trebuia să-i spun ceva mult mai precis despre raportul dintre evrei, acumularea capitalului şi complotul britanic.

Începeam să regret că nu dorisem niciodată să întâlnesc un evreu. Descopeream că am lacune mari în ce priveşte obiectul repugnanţei mele — motiv pentru care ea se impregna acum tot mai mult de resentiment.

Mă tot perpeleam eu cu gânduri dintr-astea, când tocmai Lagrange îmi deschisese o portiţă. S-a văzut deja că Lagrange îşi dădea întâlnirile în locurile cele mai imposibile, iar de data aceea fusese în Pere Lachaise. În fond, avea dreptate, puteam să părem nişte amici sau rude în căutarea rămăşiţelor unui defunct drag sau ca nişte romantici vizitatori ai trecutului — iar în cazul acela noi doi am fi dat târcoale, reculeşi, mormântului lui Abelard şi al Eloisei, ţintă a artiştilor, filosofilor şi sufletelor îndrăgostite. Oricum, în locul acela cei prezenţi nu se îngrijeau de noi, ci de alte morminte, iar noi eram fantome printre alte fantome.

— Prin urmare, Simonini, doresc să te ajut să-l întâlneşti pe colonelul Dimitri. E singurul nume cu care e cunoscut în cercurile noastre. Lucrează pentru guvernul rus, mai precis pentru Departamentul al Treilea al Cancelariei Ţariste. Bineînţeles că, dacă te duci la Sankt Petersburg şi întrebi de departamentul al treilea, toţi or să pară căzuţi din nori, pentru că oficial nu există. În fine, sunt agenţi însărcinaţi să vegheze asupra formării de grupuri revoluţionare, iar acolo, la ei, problema e mult mai serioasă decât la noi, asta şi pentru că cetăţenii nu se bucură de toate drepturile largi de care ne bucurăm aici sub Imperiu. Ei trebuie să se păzească de urmaşii decembriştilor, de anarhişti, iar acum şi de pandaliile aşa-zişilor ţărani emancipaţi. Ţarul lor, Alexandru, a abolit acum câţiva ani iobăgia, dar acum vreo douăzeci de milioane de ţărani eliberaţi trebuie să plătească vechilor lor stăpâni ca să aibă în folosinţă pământuri ce nu le-ajung ca să trăiască, mulţi dintre ei invadează oraşele căutând de lucru...

— Şi ce aşteaptă de la mine acest colonel Dimitri?

— El culege documente — cum să spun... compromiţătoare — în ce priveşte problema ebraică. În Rusia evreii sunt cu mult mai numeroşi decât la noi, iar la sate reprezintă o ameninţare pentru ţăranii ruşi, pentru că ştiu să citească, să scrie şi mai ales să socotească. Ca să nu mai vorbim de oraşe, unde se presupune că mulţi dintre ei aderă la secte subversive. Colegii mei ruşi au o dublă problemă: pe de o parte să se ferească de evrei, acolo unde şi atunci când ei ar reprezenta o primejdie reală, iar pe de alta să îndrepte către ei nemulţumirea maselor ţărăneşti. Dar o să-ţi explice Dimitri totul. Pe noi treaba asta nu ne priveşte. Guvernul nostru e în relaţii bune cu grupurile finanţei ebraice franceze şi nu are niciun interes să stârnească nemulţumiri în mediile acelea. Noi dorim doar să le facem un serviciu serviciilor ruseşti. În meseria noastră, o mână o spală pe cealaltă şi i te împrumutăm cu graţie colonelului Dimitri pe dumneata, Simonini, care oficial n-ai nimic de împărţit cu noi. Uitam, înainte să sosească Dimitri, te-aş sfătui să te informezi bine cu privire la Alliance Israelite Universelle, care a fost întemeiată acum vreo şase ani aici, la Paris. Sunt medici, ziarişti, jurişti, oameni de afaceri... Crema societăţii ebraice pariziene. Toţi de orientare, să zicem, liberală şi cu siguranţă mai mult republicană decât bonapartistă. Aparent, societatea îşi propune să-i ajute pe persecutaţii de orice religie şi din orice ţară în numele drepturilor omului. Până la proba contrară, e vorba de cetăţeni deosebit de integri, dar e greu să infiltrezi informatori de-ai noştri printre ei, pentru că evreii se cunosc şi se prea cunosc între ei, mirosindu-şi dosul precum câinii. Eu totuşi te voi pune în contact cu cineva care a reuşit să capete încrederea membrilor Alianţei. E un anume Jakob Brafmann, un evreu care s-a convertit la credinţa ortodoxă, devenit apoi profesor de ebraică la seminarul teologic din Minsk. E la Paris pentru scurt timp, din însărcinarea chiar a colonelului Dimitri şi a Secţiei a Treia a acestuia, şi i-a fost uşor să se introducă în Alianţa Israelită, pentru că era cunoscut de unii dintre ei drept coreligionar. O să-ţi poată spune câte ceva despre asociaţia aceea.

— Scuză-mă, domnule Lagrange. Dar dacă Brafmann ăsta e un informator al colonelului Dimitri, tot ce-mi va spune i-o fi deja cunoscut lui Dimitri şi nu are niciun sens să mă duc să i le povestesc din nou.

— Nu fi naiv, Simonini. Are sens, are sens. Dacă o să te duci să-i povesteşti lui Dimitri aceleaşi ştiri pe care el le-a aflat deja de la Brafmann, în ochii lui o să apari ca unul care are ştiri sigure, ce le confirmă pe cele pe care el le are deja.

 

Brafmann. Din povestirile bunicului, mă aşteptam să întâlnesc un individ cu profil de vultur, cu buzele cărnoase, cea inferioară ieşind puternic în afară, ca la negri, cu ochii îngropaţi şi, fireşte, apoşi,