– Toată lumea, așa se pare. Sau poate sunt eu paranoic.

Ea îi zâmbi dulce.

– Probabil că ești.

– Mulțumesc.

Edeard luă sticla și se lăsă să cadă pe canapeaua veche și grea a apartamentului. Se simțea epuizat, chiar dacă nu făcuse altceva decât să stea la tribunal toată ziua. Victoria ar fi trebuit să-l învioreze, dar se părea că reușise doar să ridice un alt șir de întrebări și îndoieli. Cum își mai dorea ca lucrurile să fie din nou așa cum erau înainte de Bazinul Birmingham. Viața era mult mai simplă atunci.

– Pune-ți picioarele pe scaun, îți scot eu cizmele.

S-a aplecat pe spate și a făcut ce i s-a spus. Era plăcut s-o aibă pe Jessile alături. După acea ultimă noapte cu Ranalee aproape se jurase să nu mai vadă fete de familie pe viață. Numai că și-a amintit cât de drăguță era Jessile, aproape opusul lui Ranalee. Era atât de neexigentă. Entuziastă în pat. Și discretă. Cel puțin așa era acum. Ceea ce era un lucru bun, a reflectat el. Era disperat să-și recupereze o parte din demnitatea publică, după lunile de excese care urmaseră Bazinului Birmingham.

Logodnicul ei nu petrecuse în oraș nici trei zile înainte de a fi fost trimis înapoi, spre uimirea ei. Nu reușiseră nici măcar să stabilească o zi pentru nuntă. Așa că, între timp, era fericită să continue să-l vadă pe el, dar nu atât de vizibil.

Doi oameni singuri, de fapt, gândi el. Erau puține diminețile în care nu se uita pe geam, căutând pe cerul luminos ceva care i-ar semnala întoarcerea Salranei.

Se uită vinovat la scrisoarea proptită într-una din nișele apartamentului. Sosise cu o zi în urmă. Salrana i-o scrisese acum trei săptămâni. Atât de mult îi lua unei scrisori pentru a ajunge la Makkathran din provincia Tralsher. Îi spunea că s-ar putea să rămână acolo câteva săptămâni în plus. Mamele aveau nevoie disperată de ajutor, zicea ea, și nu le putea abandona. Erau atât de mulți oameni în Ufford care așteptau ajutor din partea Bisericii.

– Lian a primit douăzeci și cinci de ani, a spus Edeard când se așezau la cină. Ge-maimuțele lui fuseseră ocupate cu prepararea alimentelor pe care bucătarii din vila ei le puseseră în coș. Ceilalți au primit între trei și unsprezece ani.

– Asta e bine, a zis ea.

– Serios? Ai observat o scădere a criminalității?

– Parcă spuneai ceva despre cinism?

– Îmi pare rău.

– El o să mai stea încă șase săptămâni, cel puțin.

– Cine? Oh. Da.

– Am primit o scrisoare în această dimineață. Sunt acum în provincia Reutte pentru a ajuta un alt oraș, Eriach, cred.

– Da, e în partea de vest a Munților Ulfsen.

– Îl știi?

– Am trecut pe lângă el în drum spre aici.

– Ei bine, au probleme cu bandiții acum.

Edeard își ridică privirea de la sparanghel și de la plăcinta cu pește.

– Ce fel de necazuri?

– Raiduri în cătune. Și nici drumurile nu sunt sigure. Sincer, miliția i-a scos de pe moșiile din jurul Tetuanului și pur și simplu au apărut din nou la câțiva kilometri distanță.

– Au obiceiul să facă asta. Nu este suficient să-i sperii ca să plece. Vor veni doar mai târziu. Dacă vrei să scapi de ei, trebuie să-i împingi mereu până când nu mai au unde să fugă. Nu le lăsa niciun loc unde să se ascundă. Și atunci poți să te duci să-i lichidezi. Se opri. Asta ar putea să meargă.

– Ce?

– Nimic, doar o idee.

– Chiar nu există nicio certitudine că Eustace se va întoarce după Eriach. Să presupunem că bandiții o să apară în altă parte.

Începu să-și răsucească inelul de viță-de-vie de argint, atingând inconștient diamantul.

El și-a pus mâna pe a ei, strângând-o ușor.

– O să se întoarcă.

– Mulțumesc. Știu.

– Ți-a spus cumva dacă au arme?

– Arme? Nu mi-a zis. Crezi că e posibil? Ar putea fi împușcat!

– Unii bandiți au arme. Nu mulți, a mințit imediat Edeard, permițându-i să simtă o încredere calmă în gândurile sale. Pun mâna pe pistoalele ciudate de la ferme, lucruri din astea. Ca să fiu sincer, pistoalele au o rază de acțiune foarte limitată, oricum.

– Oh. Ea îi zâmbi nervos. Nu mă mai speria așa.

– Îmi pare rău. Niciun bandit în toate mințile nu se va încumeta să înfrunte un escadron de miliție călare. Va fi în perfectă siguranță. Pe la mijlocul verii veți fi căsătoriți.

– Nu-mi place că a trebuit să plece. Totul e politică. Primarul Owain a trimis miliția ca să pară el puternic și binevoitor, în același timp. Așa spune tata. Și pun pariu că toți comercianții din Breasla lui Owain sunt acolo în urma miliției, vânzându-le arme localnicilor.

– Vezi? Toată lumea e cinică.

Ea rânji.

– Cred că da.

– E posibil ca Owain să fi trimis miliția pentru câștigul lui politic, dar a fost benefic. Reutte avea nevoie de ajutor. Șerifii locali nu au putut face față. Multe familii de fermieri au sosit în oraș de la Anul Nou încoace. Am vorbit cu unii dintre ei. Au fost forțați să plece de pe pământurile lor.

– Știu.

– Se va întoarce.

– Mulțumesc, Edeard. Ești un om minunat.

După ce au luat masa, s-au apucat să citească volumul pe care îl adusese Jessile, Călătoria lui Kadril, care spunea povestea legendarului căpitan al negustorilor, cel care a deschis căile comerciale din sud, găsind un traseu navigabil prin Strâmtoarea Gathsawal. Lui Edeard îi plăceau poveștile despre viața pe ocean și luptele împotriva piraților, chiar dacă credea că autorul animase într-o oarecare măsură poveștile. Și-au citit pe rând, unul altuia, savurând vinul roșu în timp ce cărbunii șuierau și trosneau în sobă. Edeard simțea că tensiunile îl părăsesc. Așa voia să fie viața lui. Succes în instanțele de judecată, să alunge bandele de pe stradă, apoi acasă. Nu la apartament, ci