la o casă adevărată, una cu Salrana, poate. Văzuse chiar și câteva clădiri goale în Cobara și Igadi pe care le putea cumpăra. Va avea nevoie de spațiu, în cele din urmă, spera el, pentru copii. Copii care ar cunoaște un oraș fără amenințarea criminalității și excesele marilor familii, jucându-se pe stradă și în parcuri în siguranță. Și lucrul ăsta s-ar putea realiza. Ideea lui de la cină crescuse, extinzându-se în felul leneș specific certitudinilor.

– Arăți mult mai fericit, a murmurat Jessile.

A închis cartea și s-a sprijinit de el.

– Ai o voce liniștitoare, i-a spus el.

Își frecă nasul de obrazul lui.

– Vocea mea, nu-i așa?

– Da.

– Mi-aș fi dorit să ai un pian aici. Sunt o interpretă foarte bună. Muzica e foarte liniștitoare.

Cârtelile astea ocazionale îl făceau să zâmbească atât de vesel. Chiar nu avea nicio idee cât de puțin câștiga un polițist. Cu salariul lui ar fi avut nevoie de câteva luni de zile ca să cumpere un pian.

– Nu am reuși niciodată să-l urcăm pe scări.

– Nu contează. Îl sărută mângâindu-i fața și gâtul cu părul ei des. Mi-am cumpărat o cămașă nouă din satin astăzi. Mi-e teamă că nu e foarte mare. Vrei să mă vezi purtând-o? Adică… încercând s-o port.

– Da.

– Spune „te rog“.

– Te rog, a croncănit el răgușit.

Ea s-a ridicat, arătându-i un zâmbet de-a dreptul imoral.

– Mă întorc într-un minut. A luat coșul și a dispărut în baie. Edeard respiră adânc ca să-și revină. Radia de anticipare în timp ce se rostogolea de pe canapea și ordona luminii să se diminueze până la o licărire confortabilă. Moment în care a devenit conștient de Vilby care trecea podul spre Silvarum.

– Oh, Madona, nu! a gemut.

– Ce s-a întâmplat? a strigat Jessile.

– Er…, îmi pare rău, dar…

Echipa îl aștepta acolo unde le spusese, înghesuiți sub un perete suspendat pe strada Golard, unde lățimea pavajului abia depășea un metru. Era întuneric, cea mai apropiată lumină venind din spatele unduirilor unui model în formă de nor de pe un perete cu două case mai jos.

– Saria s-a supărat pe mine, a spus Boyd. Era balul anual al strămătușii ei. Jumătate din familiile maeștrilor cartierelor erau acolo.

Era îmbrăcat într-un frac splendid, vișiniu, cu o cămașă albă, dantelată. Catarame de argint îi sclipeau pe cizmele până la genunchi.

– Se pare că avansezi social, a spus Kanseen.

Fața ei era ușor încruntată și se uita de-a lungul străzii, ca și cum căuta ceva.

– Nu știam că o să ne cheme atât de repede.

– Părea foarte îngrijorat în legătură cu asta, a spus Macsen. Ceea ce nu-i stă în fire marelui nostru Mergător-Pe-Apă.

– Ei bine, și tu ai contribuit cu ceva, a intervenit Dinlay. Felul în care ai strigat la Edeard acum câteva zile. Toate acuzațiile alea dure…

– Hei, am dreptul, a spus Macsen, ridicând un deget cu emfază și fluturându-l chiar în fața ochilor lui Dinlay. Pe mama mea au atacat-o. Și e vina lui.

– Nu, nu este.

– Oh, ba da. Dacă știa atât de multe cât pretinde, atunci ar fi trebuit să ne avertizeze. Dacă aș fi știut ce se întâmplă, i-aș fi putut împiedica pe huliganii ăia s-o atace pe mama.

– Nici noi nu i-am spus ce ni se întâmplă, a replicat Kanseen. Suntem cu toții de vină.

– El este cel care nu are încredere în noi. Nici măcar nu și-a deranjat fundul să ne spună despre ge-vulturi. Suntem momelile lui, atâta tot.

Edeard își dizolvă camuflajul, apărând lângă umărul lui Macsen.

– Nu, nu ești.

– Ho, Madona!

Macsen a sărit înapoi, surprins.

– Pe unde, Honious, ai venit? a întrebat Dinlay.

– Am fost aici tot timpul.

– Ai auzit…

Fața subțire a lui Dinlay se înroși.

– Acum înțelegeți? Ăsta nu-i un joc. Vreau să schimb acest oraș. Și am nevoie de ajutorul vostru.

– Și crezi că așa o să-l obții? a întrebat Macsen.

– Dacă doar câteva insulte și supărarea ar putea distruge această echipă, atunci nu vom putea să realizăm nimic. Am fi doar niște copii adunați la întâmplare, cu nimic special care să ne țină împreună. Sper că nu e adevărat. Nu pretind că nu am nicio slăbiciune. M-am făcut de râs alergând după fete. Sunt prea speriat ca să vă spun tot ce știu despre Ivarl. Nu știam cum să gestionez raidul la depozit, așa că am urmat sfatul lui Ronark. Și cu siguranță nu știu încotro ne îndreptăm, deși am o bănuială. A ridicat apoi din umeri. Asta-i tot.

Macsen se uită în jur la ceilalți, nefericirea strălucindu-i de sub mintea ecranată.

– Bine, sună destul de sincer. Dar destul cu vorba. Sunt dispus să văd ce vrei să ne arăți.

– Și eu, a spus Kanseen.

– Da, a zis Dinlay.

Boyd a chicotit.

– Contați și pe mine.

– Mulțumesc, a spus Edeard.

– Ne înveți trucul cu camuflajul? a întrebat Boyd, nerăbdător. Întotdeauna am crezut că e doar un mit al orașului.

– Bineînțeles, a spus Edeard. Veți avea nevoie de el. Gata să primiți darul?

– Da! a răspuns în cor echipa.

După o jumătate de oră de exersat pe stradă, Edeard i-a condus la taverna Black Horse. Camuflajele nu erau perfecte. Concentrația lui Boyd aluneca mereu. Televederea lui Macsen nu era nici pe jumătate la fel de bună cum susținea el întotdeauna, ceea ce însemna că nu putea combina abilitatea cu mâna a treia într-un mod care să fie cu adevărat eficient. Dar Kanseen și Dinlay erau surprinzător de buni. În afară de scăpările ocazionale ale lui Boyd și Macsen, când forma lor fantomatică flutura din senin, au rămas cu siguranță invizibili, cel puțin pentru privirile întâmplătoare. Singurul mod în care știau unde se afla fiecare era o foarte slabă televorbire directă, genul de lucru pe care îl exersaseră de