o sută de ori pe străzi. Edeard îi ajută diminuând în jurul lor luminile tavernei care produceau acum umbre lungi și adânci. S-au strecurat printre ele, trecând nevăzuți prin camerele din spate.

Nervozitatea lui Edeard creștea cu fiecare pas până la etajul al doilea, unde erau camerele private. Macsen îl ascultase până acum, dar cum va reacționa la acest lucru… Fără el, echipa ar fi grav slăbită, iar el va avea nevoie de toată puterea lor ca să aibă vreo șansă în lupta cu bandele.

– Sunteți gata? a întrebat Edeard în fața ușii.

– Da, a șoptit Dinlay.

Apoi Edeard auzi un clic metalic – siguranța unui pistol de captură trasă înapoi.

– Este vreunul din voi înarmat?

– Da, a spus Boyd.

– Ei bine, de fapt, toți suntem, a zis Dinlay defensiv. Am crezut că vom face un raid la o ascunzătoare a bandelor.

– Oh, Madona, nu, nu, ăsta nu este un raid. De fapt, nu e periculos, trebuie doar să-i prindem în flagrant. Deci, puneți pistoalele deoparte, vă rog.

Câteva bombăneli s-au rostogolit de-a lungul coridorului aparent pustiu. Au urmat apoi niște sunete înfundate.

– Gata? a întrebat Edeard din nou, reflectând asupra imposibilității de a acționa ca o echipă, atunci când nu se puteau vedea de fapt unul pe altul.

– Înainte!

Și-au dizolvat concomitent camuflajul. Edeard și-a folosit a treia mână pentru a sparge încuietoarea și a arunca într-o parte ușa deschisă. Echipa năvăli înăuntru.

Fața lui Vilby era o mască de uimire și de spaimă. Și-a ridicat capul de pe perne, holbându-se la ei. Nu se putea mișca mai mult, cătușele fixându-i încheieturile în inelele de metal ciudate înfipte în peretele de deasupra patului. Nanitte, care îi ungea pieptul ținând un borcan de miere într-o mână, se răsuci și lăsă să-i scape un oftat ușor și șocat. Apoi, a văzut că unul dintre intruși era Macsen, iar pe fața ei a apărut o îngrijorare reală.

– Ah, rahat!

Edeard putea simți țipătul prin televorbire pe care îl orienta în exterior, spre celălalt capăt al orașului. Nu era mult:

– M-au prins cu Vilby. Nu i-am simțit venind, au fost, la dracu’, invizibili.

Propria lui față era o parte din darul care însoțea mesajul. Nu i-a răspuns nimeni.

– Nu te întoarce la secție, i-a spus Edeard lui Vilby. Ia-ți familia și până mâine seară părăsiți apartamentul care ți-a fost repartizat. Acolo locuiesc doar polițiști.

– Dar…

Edeard își încleștă a treia mână de pieptul omului. Mierea țâșni în jurul ei.

– Să nu încerci, a mârâit un avertisment.

Vilby se încovoie, învins.

Kanseen ridică o sprânceană privind mizeria lipicioasă care acoperea zona inghinală a omului.

– Ei bine, mii de mulțumiri, Vilby, nu voi mai putea vreodată să mănânc bezele.

Boyd spuse în bătaie de joc:

– Știi, chiar trebuia să le lași mai mult în cuptor, o bezea ca lumea nu este niciodată lipicioasă în mijloc.

– Adevărat? întrebă interesat Dinlay în timp ce se întorceau și ieșeau pe ușă.

– Oh, da. Orice idiot de brutar ucenic știe asta.

Macsen nu spunea un cuvânt. Se holba la Nanitte, care îi întorcea privirea fără să clipească.

– Haide, a spus Kanseen.

A pus mâna pe umărul lui Macsen și l-a împins ușor din cameră.

Edeard îi făcu batjocoritor cu ochiul lui Vilby și închise ușa după el.

Chelnerița de la Olovan’s Eagle era nedumerită de lipsa de bună-dispoziție a echipei adunate în separeul din colț. Edeard îi dădu bacșiș un bănuț de aramă și luă cu a treia mână paharele de bere de pe tava ei. L-a pus pe primul în fața lui Macsen.

– Îmi pare rău, a spus el cu precauție.

Macsen a clătinat din cap și a pus mâna în jurul paharului. A privit intens în lichidul chihlimbariu-închis cu guler gros de spumă.

– E un război pe cine știe cel mai mult, a spus Edeard.

– Madona, a gemut din greu Kanseen. Cred că am priceput acum, Edeard. A luat o gură zdravănă de bere. A fost cineva pe care eu… ?

– Nu.

– Ăsta e un noroc. Pentru ei. Le-aș fi luat bilele și le-aș fi îndesat acolo unde nu ajunge soarele.

– Hm, se aventură Boyd, dar Saria?

– O fată minunată. Nu-ți face griji.

– Deci, e vorba doar despre mine, atunci, nu-i așa? a spus cu amărăciune Macsen. Privea încă la berea lui.

Nu reușise să se uite la Dinlay, de când plecaseră de la Black Horse.

– Nu chiar, Edeard se făcu mic, aruncându-i o privire ciudată lui Dinlay. Chiaran.

– Nu! țipă Dinlay îngrozit. E polițistă.

Boyd întoarse capul încet pentru a-i trimite lui Dinlay o privire fascinată.

– Cine e Chiaran?

– Tatăl ei are datorii la unul dintre locotenenții lui Ivarl din Fiacre. Ea îl ajută să plătească.

– Nu se poate.

– Nu mi-ai spus niciodată nimic despre Chiaran, a spus Boyd în timp ce-și lățea zâmbetul, viclean bătrân ce ești.

– Îmi pare rău, a zis Edeard.

– Oh, Madona!

– Ei bine, nu ești tu cel mai deștept? a spus Macsen, care tot nu se uita în sus.

– De fapt, nu, a replicat Edeard. Trase aer în piept. Sunt sigur că vă amintiți cu toții de Ranalee.

Kanseen vărsă o parte din bere.

– Ce?

Umerii lui Edeard au căzut.

– Familia Gilmorn are legături puternice cu Ivarl. Totul face parte din modul în care funcționează portul – am descoperit după aceea. Prea târziu după aceea, din păcate. Cred că e modul în care Ivarl a aflat că știam despre Vilby.

Nu se putea hotărî să le spună și despre acea noapte…

– Stai, el știa că știi?

– Da.

– Dar… Oh, Madona, fii blestemată.

Kanseen mai luă o înghițitură de bere.

– Deci, a spus Boyd încruntat. Dacă el știa că tu știi… Nu înțeleg. De ce-ar fi mers mai