hotărât, ori asta ori suntem condamnaţi la o moarte lentă, Unii vor muri mai repede dacă mergem, spuse primul orb, Cine va muri e deja mort, dar nu ştie, Că trebuie să murim o ştim de când ne-am născut, De aceea, într-un anume fel, e ca şi cum ne-am fi născut morţi, Lăsaţi discuţiile inutile, spuse fata cu ochelari negri, eu singură nu mă pot duce, dar, dacă acum ne răzgândim, atunci mă întind în pat şi mă las să mor, Va muri numai cine are zilele numărate, nimeni altcineva, spuse medicul şi, ridicând glasul, întrebă, Cine e hotărât să meargă, să ridice mâna, asta se întâmplă când nu te gândeşti de două ori înainte să deschizi gura să vorbeşti, la ce bun să ceri să ridice mâinile, dacă aici nu e nimeni să le numere, cel puţin aşa se crede în general, şi apoi să auzi, Suntem treisprezece, caz în care, cu siguranţă, o nouă discuţie ar începe pentru a descoperi ceea ce ar fi mai corect, în lumina logicii, să se ceară alt voluntar care să alunge piaza rea prin exces, sau prin lipsă, tră-gându-1 la sorţi pe cel care va trebui să iasă. Unii ridicaseră mâna fără tragere de inimă, cu un gest care trăda ezitarea şi îndoiala, fie din conştiinţa pericolului la care se vor expune, fie pentru că îşi dăduseră seama de absurdul ordinului. Medicul râse, Ce prostie, să vă cer să ridicaţi mâna, să facem altfel, să se retragă cei care nu pot sau nu vor să meargă, ceilalţi să rămână să ne plănuim acţiunea. Se auziră forfote, paşi, murmure, suspine, încetul cu încetul plecară cei slabi şi timoraţi, ideea medicului fusese şi generoasă şi binevenită, va fi mai puţin dificil să se ştie cine a fost şi cine nu mai e. Soţia medicului îi numără pe cei rămaşi, erau şaptesprezece, punându-se la socoteală pe ea şi pe bărbatul ei. Din primul salon din dreapta era bătrânul cu legătură neagră, asistentul farmacist, fata cu ochelari negri, voluntarii din celelalte saloane erau cu toţii bărbaţi, cu excepţia femeii care spusese Unde vei merge tu, voi merge şi eu, şi ea e aici. S-au aliniat pe culoarul dintre paturi, medicul i-a numărat, Şaptesprezece, suntem şaptesprezece, Suntem puţini, spuse asistentul farma-' cist, nu vom reuşi, Frontul atacului, dacă pot folosi un limbaj care pare mai degrabă militar, va trebui să fie îngust, spuse bătrânul cu legătură neagră, ne aşteaptă lăţimea unei uşi, cred că doar ne vom complica dacă vom fi mai mulţi, Ar trage în plin, se arătă cineva de acord, şi toţi părură mulţumiţi că sunt până la urmă atât de puţini.

  Armamentul era ceea ce ştim, barele smulse din paturi, care vor putea fi folosite şi ca pârghii şi ca lănci, după cum vor intra în luptă infanteriştii sau trupele de asalt. Bătrânul cu legătură neagră, care se vede că a învăţat în tinereţe nişte lecţii de tactică, le aminti necesitatea de a se ţine mereu aproape şi orientaţi în aceeaşi direcţie, aceasta fiind singura modalitate de a nu se agresa unii pe ceilalţi, trebuiau să înainteze în absolută tăcere pentru ca atacul să beneficieze de efectul de surpriză, Să ne descălţăm, spuse, După aceea va fi greu să ne găsim fiecare pantofii, spuse cineva, altcineva comentă, Pantofii care vor prisosi vor fi cu adevărat pantofi de răposat, cu deosebirea că, în acest caz, cel puţin, tot se va găsi cineva să-i poarte, Ce poveste mai e şi asta cu pantofii răposatului, E o vorbă, dacă stai să aştepţi pantofii răposatului înseamnă că nu aştepţi nimic, De ce, Pentru că pantofii cu care erau îngropaţi morţii erau din carton, şi erau, evident, de ajuns, sufletele n-au picioare, din câte se ştie, Altă chestiune, întrerupse bătrânul cu legătură neagră, şase dintre noi, cei care ne vom simţi cu mai mult curaj, când ajungem acolo, va trebui să împingem cu toată puterea paturile în interior, ca să putem intra cu toţii, Dacă e aşa, va trebui să lăsăm barele din mână, Cred că nu va fi nevoie, chiar ne pot ajuta, dacă le vom ţine în poziţie verticală. Făcu o pauză, apoi spuse, cu o notă sumbră în glas, Mai ales să nu ne separăm, dacă ne separăm, suntem morţi, Şi femeile, spuse fata cu ochelari negri, nu uita de femei, Mergi şi tu, întrebă bătrânul cu legătură neagră, aş prefera să nu mergi, Şi de ce, mă rog, pot să ştiu, Eşti foarte tânără, Aici înăuntru vârsta nu contează, nici sexul, deci nu uita femeile, Nu, nu le uit, vocea cu care bătrânul cu legătură neagră spuse aceste cuvinte părea că aparţine altui dialog, următoarele erau deja la locul lor, Dimpotrivă, ce n-aş da ca vreuna din voi să vadă ceea ce noi nu vedem, să ne conducă pe drumul cel bun, să îndrepte ascuţişul barelor noastre spre gâtul nelegiuiţilor, la fel de sigur cum a făcut cealaltă, Ar însenina să cerem prea mult, o dată nu înseamnă mai multe ori, în plus, de unde ştim că n-a rămas acolo moartă, cel puţin nu s-a mai auzit de ea, aminti soţia medicului, Femeile reînvie unele în altele, cele onorabile reînvie în curve, curvele reînvie în cele onorabile, spuse fata cu ochelari negri. După asta se lăsă o tăcere grea, pentru femei fusese spus totul, bărbaţii vor fi nevoiţi să-şi caute cuvintele, dar ştiu dinainte că nu vor fi în stare să le găsească.

  Ieşiră unul după altul, cei şase mai puternici în frunte, cum fusese stabilit, printre ei erau medicul şi asistentul farmacist, apoi veneau ceilalţi, înarmat fiecare cu bara lui de pat, o brigadă de lăncieri prizăriţi şi rufoşi, în timp ce traversau holul, unul dintre ei scăpă din mină bara care bubui pe dale ca o rafală de mitralieră sacadată, dacă nelegiuiţii au auzit gălăgia şi au înţeles ce avem de gând, suntem pierduţi. Fără să prevină pe nimeni, nici măcar pe bărbatul ei, soţia medicului alergă înainte, se uită în lungul coridorului, apoi, încetişor, pe lângă perete, se apropie de