intrarea salonului, acolo ascultă cu atenţie, vocile dinăuntru nu păreau alarmate. Aduse repede informaţia, şi înaintarea reîncepu. In ciuda încetinelii şi a tăcerii cu care oastea se mişca, ocupanţii celor două saloane care precedau bastionul nelegiuiţilor se apropiau de uşi ca să audă mai bine hărmălaia iminentă a bătăliei, unii dintre ei, mai nervoşi, aţâţaţi de mirosul unei pulberi care încă nu fusese aprinsă, se hotărâră în ultimul moment să însoţească grupul, câţiva se întoarseră în saloane să se înarmeze, nu mai erau şaptesprezece, numărul cel puţin se dublase, cu siguranţă, întăririle n-ar fi pe placul bătrânului cu legătură neagră, totuşi n-a aflat că ajunsese să comande două regimente în loc de unul. Prin puţinele ferestre care dădeau spre curtea interioară pătrundea o ultimă lumină, cenuşie, muribundă, care scădea rapid, prăvălindu-se deja în puţul negru care va fi această noapte. In afara tristeţii iremediabile provocate de orbirea de care în mod inexplicabil continuau să sufere, orbii aveau totuşi un avantaj, fiind la adăpost de depresiile melancolice produse de aceste schimbări atmosferice şi de altele, vădit responsabile de nenumărate acte de disperare în vremurile îndepărtate când oamenii aveau încă ochi să vadă. Când au ajuns la uşa salonului blestemat, întunericul devenise atât de adânc încât soţia medicului n-a putut să vadă că nu mai erau patru, ci opt, paturile care alcătuiau bariera, între timp dublată ca şi atacatorii, însă cu consecinţe imediate mai neplăcute pentru ei, cum nu va întârzia să se dovedească. Vocea bătrânului cu legătură neagră se înălţă într-un strigăt, Acum, aşa a sunat ordinul, nu şi-a amintit de clasicul La atac, sau şi-a amintit, dar i s-o fi părut ridicol să trateze cu atâta consideraţie militară o barieră de paturi infecte, pline de purici şi ploşniţe, cu saltele putrezite de sudoare şi urină, păturile ca nişte cârpe de frecat pe jos, nu mai sunt cenuşii, ci pline de toate culorile care pot inspira scârba, asta ştia dinainte soţia medicului, acum nu putea să vadă, dacă nici măcar nu băgase de seamă fortificarea baricadei. Orbii au înaintat ca nişte arhangheli înconjuraţi de propria strălucire, au izbit obstacolul cu barele ridicate în aer, aşa cum fuseseră instruiţi, dar paturile nu s-au mişcat, e clar că forţele celor puternici le depăşeau prea puţin pe cele ale neputincioşilor care îi urmau abia reuşind să-şi ţină lăncile în mână, ca un om care a dus o cruce în spinare, iar acum trebuie să aştepte să fie urcat pe ea. Tăcerea se risipi, ţipau cei de afară, cei dinăuntru începură să ţipe, nimeni probabil n-a observat până astăzi cât sunt de cumplite ţipetele orbilor, parcă ar ţipa fără să ştie de ce, vrem să le spunem să tacă, dar începem şi noi să ţipăm, mai lipseşte să orbim şi noi, dar va veni ziua. Unii ţipau pentru că atacau, alţii ţipau pentru că se apărau, când cei de afară, disperaţi că nu reuşiseră să dea la o parte paturile, au scăpat barele pe jos şi, toţi în acelaşi timp, cel puţin cei care reuşiseră să ajungă în dreptul uşii, ceilalţi înghiontindu-i din spate, au început să împingă, să împingă, părea că a lor va fi victoria, paturile se mişcară puţin, când deodată, fără avertisment sau ameninţare prealabilă, se auziră trei focuri, era orbul cu contabilitatea care trăgea ţintind cât mai jos. Doi dintre atacanţi au căzut răniţi, ceilalţi s-au retras precipitat din învălmăşeală, s-au împiedicat de bare şi au căzut, pereţii coridorului multiplicau nebuneşte ţipetele, se auzeau strigăte şi în celelalte saloane, întunericul devenise aproape complet, era imposibil să ştii cine a fost atins de gloanţe, ar fi putut bineînţeles să întrebe de aici, de la distanţă, Voi care sunteţi, dar nu se cuvenea, răniţii trebuie trataţi cu respect şi consideraţie, trebuie să te apropii de ei cu grijă, să le pui mâna pe frunte, doar dacă nu cumva glonţul, dintr-o nefericită întâmplare, tocmai acolo i-a atins, apoi să-i întrebi cu voce joasă cum se simt, să le spui că o să fie bine, vin acum infirmierii, şi, în sfârşit, să le dai apă, dar numai dacă n-au fost răniţi în pân-tece, aşa cum limpede se recomandă în manualul de prim ajutor. Ce facem acum, întrebă soţia medicului, acolo au rămas doi pe jos. Nimeni n-a întrebat-o de unde ştie că sunt doi, la urma urmelor se trăsese de trei ori, fără a mai pune la socoteală efectul ricoşeurilor, dacă au existat. Trebuie să mergem după ei, spuse medicul, Riscul e mare, observă pierit bătrânul cu legătură neagră, care văzuse că tactica lui de asalt avusese rezultate dezastruoase, dacă îşi dau seama că ne-am întors, vor trage din nou, făcu o pauză şi adăugă suspi-nând, Dar trebuie să mergem, eu sunt gata, Şi eu merg, spuse soţia medicului, va fi mai puţin periculos dacă ne apropiem târâş, trebuie să-i găsim repede, înainte să aibă cei dinăuntru timp să reacţioneze, Şi eu merg, spuse femeia care declarase Unde vei merge tu, voi merge şi eu, din câţi erau aici nimeni nu s-a gândit că era foarte uşor să se verifice care erau răniţi, atenţie, răniţi sau morţi, deocamdată nu se ştie, era de ajuns să spună cu toţii, Eu merg, Eu nu merg, cei care păstrau tăcerea ar fi fost cei cu pricina.

  Începură aşadar cei patru voluntari să se târască, cele două femei la mijloc, un bărbat de fiecare parte, aşa s-a întâmplat, n-au făcut-o din politeţe masculină sau dintr-un instinct cavaleresc de protejare a doamnelor, adevărul e că totul depinde de unghiul tirului, dacă orbul cu contabilitatea va trage din nou. în sfârşit, poate că nu se va întâmpla nimic, bătrânul cu legătură neagră a avut o idee înainte să plece, poate mai bună decât primele, ca cei rămaşi să înceapă să vorbească foarte tare, chiar să ţipe, motivele nu lipsesc, aşa încât să acopere zgomotul inevitabil al deplasării încolo şi încoace, ca şi a ceea ce între timp se va întâmpla, Dumnezeu ştie ce. în câteva minute salvatorii au ajuns la destinaţie, şi-au dat seama că sunt aproape înainte să atingă